Orfismul - Pretinse legături între orfism și creștinism

Introducere

În paginile ce urmează nu se va găsi decât o contribuție foarte limitată la studiul unei probleme dintre cele mai obscure și mai controversate: partea elenismului în creștinismul străvechi.

Creștinismul, după cum se știe, s-a născut într-un mediu care nu a fost ferit de influența elenistică, într-o vreme când gândirea ebraică și gândirea greacă încetaseră să fie antagoniste. El a fost propovăduit mai ales în ținuturi de cultură elenistică, unde și-a căpătat conștiința de sine și și-a definit doctrina. Prin urmare, încă de la început a fost nevoit să se adapteze nu numai obișnuințelor de gândire, ci și conștiinței religioase a unui public nou, în mijlocul căruia avea să-și exercite existența și să răspăndească noua învățătura a lui Iisus Hristos.

Dar, dificultățile apar odată cu strădania de a preciza modul în care creșinismul s-a acomodat în mijlocul păgânilor. Au existat numeroși scriitori, printre care și Tache Aurelian, în lucrarea Originea creștinismului, ce au admis faptul că religia creștină nu ar fi nimic altceva decât o prelungire a mitologiei, iar doctrina sa este constituită numai din elemente preluate din religiile de mistere preexistente apariției sale.

Însă, scopul acestei lucrări nu este acela de a trata acest subiect doar din punct de vedere general. Orfismul, unanim considerat una dintre manifestările religioase cele mai însemnate și mai interesante ale lumii antice, trebuie, din capul locului, să ne atragă atenția. Afinitățile sale cu creștinismul, fie ele și numai exterioare, sunt suficient de numeroase și de izbitoare pentru a justifica cercetarea pe care o voi interprinde.

Orfismul este, într-adevăr, o religie revelată, care își are profeții și cărțile sale sfinte. Dumnezeul său suferă, moare și învie acoperit de glorie. Asigură credincioșilor săi răscumpărarea unei greșeli originare, o înviere mistică și, după moarte, contopirea desăvârșită cu divinitatea. Propovăduiește o normă de neprihănire și de ascetism, și privește viața ca pe o încercare dureroasă prin care sufletul este nevoit să treacă, purificându-se.

Au existat numeroase voci care, pe baza acestor asemănări, acreditează ideea conform căreia creștinismul nu ar fi decât o transpunere a orfismului. Renumiți savanți, precum Vottorio Macchioro, în lucrarea Orfismo e Paolinismo, sau Mircea Eliade, în scrierea Arta de a muri, au încercat să acrediteze ideea unei corespondențe între orfism și creștinism . Pornind de la ideea că în Tars-ul Ciliciei, în timpul Sfântului Pavel, își aveau templul multe culte mistice(Attis, Osiris, Adonis,...), aceștia afirmă faptul că existau aici și așezăminte orfice, de care ar fi fost influențat și Apostolul Pavel în elaborarea doctrinei sale.

Multă vreme s-a dezbătut problema influențelor orfismului asupra creștinismului, făcându-se apropieri neîntemeiate între Orfeu, sau Dionysos, și Domnul Iisus Hristos, scoase în evidență și de cercetători precum André Boulanger( Orfeu.Legături între orfism și creștinism), W.K.C. Guthrie( Orphée et la religion grecque), și Pr.Prof.Dr. Ioan G.Coman( Essai sur les rapports de l’Orphisme et du Christianisme d’aprés V. Macchioro).

Acesta este, de altfel, și scopul acestei lucrări. Folosind ca metodă de cercetare pe cea comparativă și istorică, voi încerca să pun în discuție o temă care, atrăgând atât domeniul istoriei religiilor cât și pe cel al teologiei, să lămurească, pe cât este posibil, apropierea care s-a făcut deseori între orfism și creștinism.

Însă, o asemenea cercetare nu ar fi dusă până la capăt dacă, înainte de toate, pentru a da o bază solidă discuției, nu am trasa o imagine a orfismului cât mai limpede, arătând care a fost rolul său în istoria ideilor religioase ale lumii greco-romane, și sub ce forme și-a prelungit existența până în timpurile aproape de apariția creștinismului. De aceea, înainte de a dezbate problema pretinselor influențe ale orfismului asupra creștinismului, voi descrie, pe larg, istoria religiei orfice, modul de a trăi al orficilor, precum și elementele de doctrină ce caracterizează această religie mistică.

După cum afirmă și André Boulanger, informația de care dispunem pentru studiul orfismului este săracă. Documentele sunt rare, fragmentare și, deseori, suspecte. Ca atare, nu îmi va lua prea mult timp să le enumăr:

1. Un număr destul de mare de autori, din diferite epoci, aduc lămuriri asupra doctrinei orfice, precum și citate din poemele atribuite lui Orfeu. Pentru perioada antică, avem doar câteva citate sau mărturii ale lui Herodot, Platon sau Aristotel. Acestea, devenind mai numeroase abia începând cu secolul al II-lea d.H., sunt întâlnite chiar și la autorii creștini, cu toate că ei le folosesc pentru a evidenția superioritatea creștinismului față de religia păgână, și pentru a-i atrage pe cei fără de lege la Hristos.

2. Diverse formule, gravate pe foițe de aur, care au fost depuse în morminte, în Italia meridională și Creta, pentru a sluji morților drept călăuză, și a-i păzi de primejdiile lumii infernale. Însă, s-a făcut mare caz de aceste documente, pentru că nimic nu atestă, în mod incontestabil, faptul că ele ar fi propriu-zis orfice. Tot ce se poate afirma despre ele, este faptul că provin de la niște secte de mistere derivate din acelea din care s-a desprins și orfismul.

3. Două papirusuri din Egipt, foarte mutilate, unul din secolul al III-lea, celălalt din seccolul al II-lea î.H. În primul se recunosc fragmente dintr-un ritual orfic, iar în al doilea se află o versiune, probabil orfică, a răpirii Persefonei.

4. Poeme dintr-o epocă mult mai recentă ( între secolele II și IV al erei noastre), pătrunse, în întregime, de idei orfice: o culegere de imnuri și o mică epopee despre expediția Argonauților.