Probleme de bioetică cu privire la începuturile vieții umane

INTRODUCERE

Referitor la Dumnezeu şi la om, teologia ortodoxă pleacă de la adevărul fundamental revelat că atât Dumnezeu cât şi omul sunt existenţe personale. Omul este persoana creată după chipul lui Dumnezeu, deci subiect deschis comuniunii iubitoare cu alte subiecte El este chemat în existenţă să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, deci îndumnezeirea prin har. Demnitatea şi măreţia omului trebuie căutate în această calitate de a fi creat de Dumnezeu după chipul Său, deci în relaţie permanentă cu Dumnezeu şi cu creaţia, prin care omul va ajunge să dobândească asemănarea sau îndumnezeirea şi nemurirea.

Mărturisirea adevărului că omul este existenţa personală creat de Dumnezeu şi are în el viaţa ca dar al lui Dumnezeu destinată nemuririi. Aceasta înseamnă că orice fiinţă umană, primind viaţa de la Dumnezeu în momentul zămislirii, este persoană unică şi irepetabilă chemată să devină personalitate. În om, viaţa nu se poate separa de caracterul ei de persoană. Din acest motiv, indiferent de stadiile sale de dezvoltare, ebrionul uman ar trebui să fie ab initio intangibil, protejat şi ajutat să înainteze în viaţă, să devină o personalitate, ceea ce în religii ar echivala cu omul duhonicesc sau sfântul iar în ştiinţă cu omul de ştiinţă sau savantul.

În calitatea de ştiinţă bioetica s-a dezvoltat abia în a doua jumătate a secolului al XX- lea, începând cu anii 60 . Însă ca realitate care pune accentul pe implicaţiile morale ale atitudinii omului faţă de viaţa proprie cu începutul şi sfârşitul ei inerent, am putea spune că originile bioeticii urcă până în epoca creştinismului primar şi nu numai. În acest sens, ca model de atitudine morală faţă de suferinţa umană, avem până astăzi pilda „doctorilor fără de arginţi” Cosma, Damian, Chir, Ioan, Pantelimon etc. Este drept că anumite referiri şi prescripţii privind viaţa umană şi protejarea ei în anumite etape speciale ale începutului, dezvoltării şi finalităţii ei se pierd în negura istoriei. Ar fi suficient să ne referim aici doar la jurământul lui Hipocrat ca să înţelegem lucrul acesta. Dar, un accent cu totul special asupra importanţei valorii vieţii umane şi a moralităţii atitudinii faţă de ea, se pune de abia în creştinism, şi aceasta din perspectiva mântuirii în Hristos Dumnezeul-Om . Învierea lui Hristos, chezăşie şi anticipare a învierii noastre (I Cor. 15, 13-23), este cea care dă cu adevărat sens şi valoare efemerei vieţi umane, din perspectiva soteriologică a învierii şi veşniciei noastre.

Termenul de „bioetica” a apărut însă în anul 1970 şi este format din două cuvinte de origine greacă, bios, care înseamnă viaţă, şi ethos care înseamnă morală, etică. Etimologic, bioetica înseamnă etica vieţii. Ea se poate defini drept studiul sistematic al atitudinii şi comportamentului uman faţă de viaţă în general şi de viaţa umană în special, examinat în lumina valorilor şi a principiilor etice .