Protopsalti, compozitori și dascăli de muzică psaltică

Introducere

Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzica exclusiv omofonă și melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Din punct de vedere etimologic termenul muzică are origine grecească luându-și numele de la muse.

Când vorbim de această muzică trebuie luat în considerare faptul că nu vorbim de un sistem de notație a muzicii existente, ci vorbim de un angrenaj complex care definește o spiritualitate - cea ortodoxă.

Sunt două direcții pe care trebuie să mergem în înțelegerea clară asupra muzicii psaltice:

Prima este cea istorică pentru a ne lămuri cum, când și unde a apărut, s-a dezvoltat și s-a transformat acest sistem muzical iar cea de-a doua este fundamentul teologic al acestei forme de muzică; în Biserică orice lucru având întodeauna o bază teologică foarte precisă.

Din punct de vedere istoric muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar de pe vremea Mântuitorului, Evanghelistul Matei remarcând că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi: << Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor>> .

Cunoaștem că prima sămânță a creștinismului este aruncată în Ierusalim, iar cea dintâi biserică creștină este formată de creștinii născuți iudei, de bună seamă că melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat în Biserica primară. Creștinismul extinzându-se din cuprinsul Palestinei s-a răspândit și la alte popoare pe teritoriul Asiei Mici și Europei Răsăritene, într-o cultură în care elementul grec era foarte răspândit. În acest context geopolitic iudeii deja creștinați au asimilat influențele elene producându-se o însușire nu numai de limbă dar și de muzică. Drept dovadă avem următoarea mărturisire: „ pe timpul lui Ptolemeu Filadelful (285-247 i. Hr.) evreii din Alexandria nu mai înțelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiți după cerințele sinagogei și îndemnul regelui să o traducă în limba greacă, numind această traducțiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrină ”

Pentru a întări cele spuse avem scrierile a doi părinți bisericești, Tertulian (╬220) și Sfântul Ioan Gură de Aur (╬407) care ne încredințează că cele trei secole primare ale creștinismului au fost o unitate între creștini asupra celebrării serviciului divin, astfel cântau toți deopotrivă, bărbați și femei, bătrâni și tineri, fie psalmi din Sfânta Scriptură, fie imne făcute de creștini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.

Astfel muzica bizantină prinde contur încet - încet fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice sau în sfera de influență elenistico - bizantină. În aceste condiții apare o notație proprie cu un sistem de scriere original, fiind primul de acest fel din lume.

Pentru a face trecerea de la direcția istorică la cea fundamentată teologic putem sublinia și rolul dezvoltării artei în Constantinopol, ea căpătând o direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.

Cuvântul omului către și despre Dumnezeu poartă numele de teologie. Majoritatea rugăciunilor din Biserică sunt pline de teologie, astfel după Sfântul Dionisie Areopagitul orice nume, orice numire a lui Dumnezeu este o teologhisire despre Dumnezeu în vorbire directă. Există o diferență fundamentală între teologia psalmodiei și teologia de școală. Prima stabilește o relație directă eu - Tu noi- Tu ; pe când cea de-a doua vorbește despre Dumnezeu la persoana a III - a, fără a lăsa o urmă de implicare, totul devine obiectiv, omul nu poate vorbi direct cu Dumnezeu. Așadar, ceea ce oferă psalmodia este convorbirea cu Dumnezeu într-o relație directă, uimirea față de El și lauda Lui, nu în multe vorbe, ci în forma cea mai concisă și mai minunată a exprimării: poezia.

Melodia nu poate fi numită un veșmânt care îmbracă cuvîntul, are o nuanță mult mai profundă: prin felul ei armonios de a fi ea înmiresmează o stare, o anumită stare. În muzica psaltică melodia nu este formată din armonizarea mai multor linii melodice armonice, ca în muzica corală, ci are în compoziție două elemente: isocratima și melosul propriu - zis.

Isocratima reprezintă sunetul care învăluie melodia și îi creează soclul pe care ea se dezvoltă. De obicei, isocratima se ține pe nota de bază a glasului. De aici și rolul ei de fundament. Melosul pe de altă parte este melodia ce se creează în funcție de cuvânt.