Sfinții Apostoli - Propovăduitorii prea Sfintei Treimi

Credinţa într-un singur Dumnezeu personal - monoteismul - este învăţătura principală care s-a descoperit în Vechiul Testament (Ieşire XX, 2-3; Deut.VI, 4; Isaia XLIII, 10-11) şi care s-a păstrat şi în Noul Testament (Marcu XII, 29; Ioan XVII, 3). Existenţa lui Dumnezeu, ca fiinţa creatoare a întregului univers şi prezenţa în creaţia Sa, este afirmata chiar în primul verset al Sfintei Scripturi: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul” (Fac. I, 1). Dumnezeu există prin Sine, fiind însăşi existenţa cea adevărata şi proprie: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire III, 14). Firea şi suflarea întreagă există şi se menţine în existentă, prin puterea şi atotprezenţa lui Dumnezeu: „Nu umplu eu, oare, cerul şi pământul?” (Ieremia XXIII, 24). De aceea, cel ce priveşte creaţia cu ochii credinţei, vede în ea urmele prezenţei lui Dumnezeu: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps XVIII, 1-2).

Descoperirea personală a lui Dumnezeu s-a exprimat în istoria Vechiului Testament, mai ales, prin „legămintele” pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul Israel (cf. Facere XVII, 2).

Astfel Dumnezeul tuturor devine părintele unui popor: „Am să vă primesc să-Mi fiţi popor, iar Eu să fiu Dumnezeul vostru” (Ieşire VI, 7).

În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu s-a descoperit şi ca treime de persoane, dar într-un mod indirect şi neclar, deoarece aceasta era perioada de pregătire a mântuirii. Totuşi, există unele mărturii care se referă la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pildă: expresia „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere I, 26); cântarea întreită „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia VI, 3; Apoc. IV, 8); apariţia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, cărora Avraam le-a adus daruri şi închinare (S-a descoperit si ca treime de persoane, dar într-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregătire a mântuirii. De asemenea, există unele referiri la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. CVI, 20; CXVIII, 89) şi la Duhul lui Dumnezeu (Ps. XXXII, 6; CIII, 30-31; Iov XXXIII, 4).

B. ÎN NOUL TESTAMENT:

„Cred întru unul Dumnezeu osebit în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; osebit, zic, după cuvântul însuşirii, dar neosebit după fiinţă, şi întreaga Treime şi întreaga unime aceeaşi fiind unime. Unime după fiinţă şi fire şi chip, Treime după însuşire şi numire; pentru că se numeşte unul Tatăl, altul Fiul şi celălalt Duhul Sfânt. Tatăl nenăscut şi fără început; pentru că nu este ceva mai dinainte de Dânsul; căci Acela dintotdeauna a fost Dumnezeu; fără de început, pentru că nu îşi are fiinţă din cineva, ci din Sine însuşi.

Cred iarăşi că Tatăl este pricina Fiului şi a Du hului : a Fiului cu naşterea, iar a Sfântului Duh prin purcedere, neobservându-se între ele vreo depărtare sau înstrăinare, decât numai deosebirea însuşirilor ipostatice ; pentru că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul cel Sfânt, iar Fiul se naşte numai din Ta tăl, şi Duhul cel Sfânt se purcede din Tatăl. Şi ast fel un început cinstesc şi o pricină recunosc Fiului şi Duhului, pe Tatăl. Şi numesc pe Fiul început mai presus de timp şi nemărginit; nu ca început al făp turilor, având cinstea întâietăţii. Să nu fie! Aceasta este hulă din partea nelegiuirii ariene, pentru că acel hulitor blasfemia numind făptură pe Fiul şi pe Du hul cel Sfânt. Iar eu zic că, Fiul este început din Cel fără de început, ca să nu se primească două începu turi ; şi tot în astfel de mod zic, că Duhul cel Sfânt este început, fiindcă atât Fiul cât şi Duhul cel Sfânt deodată şi împreună au fiinţa din Tatăl: unul cu naşterea, iar celălalt cu purcederea, precum s-a zis; şi nici Tatăl S-a despărţit de Fiul, nici Fiul de Duhul, nici Duhul cel Sfânt de Tatăl şi de Fiul, ci întreg este Tatăl întru Fiul şi întru Sfântul Duh; asemenea în treg este Fiul întru Tatăl şi întru Sfântul Duh, şi tot întreg este Duhul cel Sfânt întru Tatăl şi întru Fiul ; pentru că S-au unit cu despărţire şi S-au despărţit cu unire.

Mărturisesc apoi, că Cuvântul lui Dumnezeu, Cel împreună-veşnic cu Tatăl, Cel mai presus de timp, Cel necuprins, Cel nemărginit, S-a pogorât până la firea noastră, şi pe omul cel smerit şi cu totul căzut, 1-a luat din curatele şi fecioreştile sângiuri ale celei singure fără prihană şi curatei Fecioare, ca să dăru iască la toată lumea mântuire şi har, pentru a Sa în durare; şi unirea firilor cea după ipostas s-a făcut nu cu adăugirile cele