Situația politică și religioasă în vremea împăratului Alexios I Comnenul(1081-1118)

Introducere

Imperiul Bizantin a dominat secole de-a rândul răsăritul Europei, influenţând populatiile din această zona, fiind la rândul sau influenţat de popoarele învecinate. Nicolae Iorga spunea : „Bizanţul e consolidare ca pentru toate vremile: bătrâneţea lui e numai aparentă. El e o concepţie ce poate primii toate naţiile: e ideea romană, biserica ortodoxă, cultura clasică grecească si pe langă toate elementele acestea, el prezintă şi posibilitatea de conlucrare a tuturor raselor . Toată epoca bizantină nu este decat o epocă de colaboraţie. N-a existat unul dintre statele acestea care să nu exercite influenţă asupra celorlalte şi n-a existat naţiune care să nu dea elemente de gândire celorlalte. ”

Imperiul Bizantin are o dată de naştere: Crearea de către Constantin cel Mare al noii Rome(330). El nu dorea crearea unui nou imperiu dar aceasta s-a întâmplat chiar dacă in structura sa s-au păstrat o serie de norme din edificiul imperial roman. Acest imperiu a cunoscut perioade de înflorire care au alternat cu perioade de declin, culminând cu prabuşirea sa în 1453, atunci când a fost cucerit de turci.

Imperiul Bizantin a avut un rol deosebit în istoria europeană şi în cea a poporului român, dar şi în dezvoltarea creştinismului, care şi-a formulat dogmele şi normele sale de bază în cadrul acestui imperiu, fiind influenţat de ceea ce se întâmpla în cadrul său. Bizanţul a fost numit de către bizantinologul Steven Runciman: „imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a împărăţiei lui Dumnezeu din Cer.”

În ceea ce priveşte periodizarea imperiului bizantin, cei mai mulţi specialişti vorbesc despre trei perioade, şi anume: prima perioadă este perioada romană târzie sau perioada protobizantină (324-632). A doua perioadă, numită perioada evului mediu bizantin, se întinde de la 632 până la 1204, dar are două etape: 632-1025, perioada evului mediu bizantin timpuriu şi de la 1025 până la 1204, perioada medievală târzie. Cea de-a treia perioadă a imperiului începe în 1204 şi se sfârşeşte odată cu prăbuşirea Imperiului Bizantin în 1435.

În lucrarea de faţă vom vorbi despre evul mediu bizantin târziu, mai exact despre situaţia Imperiului sub domnia împăratului Alexios I Comnenul(1081-1118). Înainte de a ne referi la această perioadă vom analiza, pe scurt situaţia Imperiului până la urcarea pe tron a fondatorului dinastiei Comnenilor şi anume decăderea pe care a resimţit-o imperiul după moartea împăratului Vasile II Makedon (976-1025).

G. Ostrogorsky caracterizează această perioadă de după 1025 ca o perioadă de relativă pace cu vecinii, dar de slăbire a orânduielilor din interior în care structura economică şi cea socială au suferit radicale transformări. Este o perioadă caracterizată de conflicte între nobilimea senatorială din Cetate şi cea militară din provinciile Imperiului. Aceste conflicte au avut loc ca urmare pe de o parte , înflorirea culturală a Capitalei, iar pe de altă parte, decăderea militară a imperiului.

Moştenitorul tronului lui Vasile II a fost Constantin VIII (1025-1028), bătrân, blând, fricos şi podagros, autocrat fără simţul responsabilităţii, care a cheltuit pe banchete, spectacole pe hipodrom şi pe numeroase daruri, tezaurul statului. El defavorizeaza păturile mijlocii şi de jos în favoarea feudalităţii.

Aflat pe moarte , Constantin al VIII căsătoreşte pe fiica sa Zoe cu Romanos zis Arghiropol, după ce mai înainte se gândeşte la patriciul Constantin Dalassenos.

ROMANOS III ARGHIROS (1028-1034) era un filosof, cunoscător al limbii latine, căruia îi lipsea, însă, simţul de a chivernisi. În timpul domniei sale generalul Gheorgheos Maniakes obţine, în Mesopotamia, mai multe victorii, iar în 1032 cucereşte Edessa . Romanos III abandonează politica socială a lui Vasile II abolind allelenghionul. În acest fel, marea proprietate va absorbii micile proprietăţi, atrăgând după sine mcşorarea potenţialului ostăşesc.

Împăratul a îndepărtat-o pe cumnata sa Teodora, sora lui Zoe, de la tron, exilând-o într-o mănăstire. El nu ţinuse să asocieze la tron pe Zoe, iar boala împăratului a fost pusă pe seama unei răzbunări a acesteia. Uciderea sa în baie, a făcut populaţia Capitalei să afirme că nu a fost decât o grăbire, cu câteva luni a inevitabilei sale morţi naturale. Asasinul său ar fi fost un tânăr pripăşit la Curte, Mihail, originar din Paflagonia, introdus de fratele său.

Patriarhul Alexios (15 decembrie 1025 – 20 februarie 1043) a fost constrâns să vină la palat, în noaptea Joii celei Mari, şi să căsătorească pe Zoe, în vârstă de 60 de ani, cu Mihail.

Se deschide astfel o eră de decădere a autorităţii imperiale, datorită stării de decădere, chiar de nulitate, a celor ce vor exercita funcţia de împărat.

MIHAIL IV PAFLAGONIANUL (1034 – 1041) a fost un suveran capabil şi un valoros general, dar din cauza crizelor de epilepsie, imperiul este condus de catre fratele său, eunucul Ioan Orphanotrophul.

Fiscalismul bizantin nemulţumeşte populaţia şi duce chiar la răzvrătirea sclavilor balcanici. În 1035, Ştefan Voislav al Zetei s-a răzvrătit şi s-a emancipat de sub tutela Bizanţului. În 1040 izbucneşte revolta lui Petru Delian care se proclamă ţar la Belgrad. Împăratul porneşte împotriva lui şi-l învinge; însă, la întoarcere, el era bolnav de moarte, şi în decembrei 1041 moare. În 1038 Maniakes cucereşte de la arabi partea orientală siciliană cu Messina şi Siracuza.

Înainte de moarte el pune pe Zoe să adopte un nepot de-al său, Mihail V, pe care poporul l-a poreclit Kalaphates, smolitul, din cauza meseriei practicate de tatăl său.