Teme biblice în lumina cercetărilor științifice actuale

INTRODUCERE

Actul creaţiei, în mod fundamental implică necesitatea unui sens profund. Este un sens semnificativ care va străbate întreaga istorie a creaţiei. Faptul că aparţinem creaţiei ne impune o sumă de întrebări asupra sensului existenţei noastre, a devenirii noastre în istorie, dar şi a devenirii cosmosului în care trăim. Creaţia presupune o legătură intrinsecă între Creator şi lume, iar sensul veritabil al creaţiei nu se poate împlini într-o manieră autonomă. Creaţia nu-şi poate găsi adevărata ei vocaţie decât în Creatorul ei. Viziunea înrădăcinată în gândirea biblică şi patristică a fost perturbată în Occident, unde, de-a lungul vremii Biserica romano-catolică a încercat să adapteze credinţa creştină la diferite sisteme de gândire. Din acest motiv au apărut şi discrepanţe între Biserică şi ştiinţele naturale. O asemenea teologie a creaţiei, care nu se înrădăcinează în Revelaţie este sortită eşecului şi nu are cum să descopere sensul creaţiei.

Eroarea metodologiei occidentale este recunoscută chiar de către un teolog catolic: “Nu a trecut mult timp de când Biserica romano-catolică respingea în mod curent transformismul, din motive teologice şi în zilele noastre atitudinea este aceeaşi, dar când Evangheliei i se cer soluţii la probleme politice, economice sau sociale. Din această perspectivă oricine poate folosi Evanghelia pentru a-şi justifica propriile idei, cel mai adesea, acelea ale mediului social din care face parte. În aceste condiţii credinţa devine o ideologie, una printre multe altele. Dacă creştinii, neavând conştiinţa sensului creaţiei, insistă să ceară Evangheliei un limbaj politic sau economic, un limbaj cultural sau social şi cu o motivaţie mai puternică, un limbaj ştiinţific, vor adânci confuzia pe care noi o trăim deja”. 1

O teologie a creaţiei din perspectivă ortodoxă se va baza pe o hermeneutică biblică şi patristică, asumată în duhul Părinţilor. Nu ni se cere atât o acomodare a Sfintei Scripturi cu ultimele rezultate ale ştiinţei, cât un efort de curăţire a minţii pentru a putea fi în directă continuitate cu duhul Părinţilor. Nu e nevoie de o ajustare a minţii noastre la exigenţele veacului acestuia, ci de osteneala dobândirii minţii lui Hristos. Nu ne putem apropia în stare de necurăţie de dumnezeieştile Scripturi.

Doar o minte supusă metanoiei, prefăcută prin Duhul Sfânt are accesul la vederea duhovnicească a lumii. Numai cei obişnuiţi să aibă mintea lui Hristos se pot împărtăşi de adâncimea tainelor creaţiei.

CAPITOLUL I

VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI RELIGIOASĂ ÎN PRIVINŢA CREĂRII LUMII

1. Creaţia lumii în Vechiul şi Noul testament

Este unanim recunoscut de bibliști că există două referate ale creației, respectiv Geneză 1-2,3 și Geneză 2,4/5-3,24. Acestea însă nu dăunează unității Bibliei, unității de sens a relatării creației, sensul acestei fiind acela că lumea și omul își au originea în Dumnezeu.

Potrivit primei relatări, creația este împărțită în șapte unități distincte, fiecare fiind marcată ca o “zi”. Ceea ce îl face pe N. M. Samuelson să remarce faptul că numirea de zi este convențională, fiind mai degrabă vorba de unități este analiza textuală a textului ebraic. El spune că nu este vorba de faptul că narațiunea biblică nu exprimă timpul, ci că o face folosindu-se de context sau de anumite adverbe de timp specifice, care însă lipsesc din relatarea creației. Verbele în acest text apar la infinitiv, participiu și perfect compus. Mai mult, imperfectul și perfectul se folosesc câteodată de conjuncția “waw” (ו), și este recunoscut în general de către specialiștii în ebraică biblică, că folosirea consecutivă a conjuncției “waw” modifică sensul verbului. Viziunea standard este că atunci când un verb la imperfect este folosit cu “waw” funcționează ca perfect, și invers, când un verb la perfect este folosit cu “waw” funcționează ca imperfect. Că perfectul/ imperfectul este folosit cu conjuncția “waw” sugerează că această folosire a verbului vrea să exprime ceva diferit decât ar exprima-o acțiunea la imperfect/perfect. Samuelson sugerează următoarele sensuri ale formelor verbului: în general, ceea ce aceste verbe exprimă este un proces orientat spre sfârșit. Perfectul exprimă un act stabil – o formă de acțiune care este constantă și nu se schimbă, și invers, imperfectul exprimă o acțiune dinamică – o formă de acțiune care e în schimbare. În ambele cazuri, ceea ce definește caracterul acțiunii este sfârșitul ei. În unele cazuri sfârșitul este finit, în altele infinit. Samuelson propune următoare concluzie: în cazul în care verbul nu are conjuncția “waw”, el exprimă o mișcare îndreptată spre un sfârșit finit, și invers, când verbul este însoțit de conjuncția “waw” exprimă o mișcare într-o direcție infinită.