Asistența socială pentru copii cu CES

Introducere

Problematica educaţiei integrate a devenit, cel puţin în ultimul deceniu, un domeniu de investigaţie prioritar şi pentru specialiştii din sistemul nostru de învăţământ care ar putea oferi soluţii viabile, în contextul promovării unor politici educaţionale bazate pe valorificarea principiilor educaţiei pentru toţi şi a normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe speciale.

Astfel, plecând de la principiile acestui tip de educaţie, avem posibilitatea să intervenim pentru a modifica/ameliora unele reprezentări negative/defavorabile, existente în rândul opiniei publice, despre copiii cu deficienţe sau cei cu dificultăţi de învăţare; se poate arata că şi aceşti copii au aptitudini şi capacităţi de învăţare şi instruire care trebuie să fie valorificate la maximum, iar ei, prin ceea ce fac sau prin ceea ce ar putea face, pot fi utili societăţii. De asemenea, avem posibilitatea de a apăra şi susţine dreptul acestor persoane la asistenţă şi educaţie pe măsura potenţialului de care dispun; consider că se impune renunţarea la înrolarea acestor copii în sisteme omogene de învăţământ care, prin specificul lor, îi marginalizează (sunt consideraţi mai slabi, inferiori copiilor din şcolile obişnuite, ceea ce nu este întotdeauna adevărat şi, în acelaşi timp, conduce la acţiuni de segregare nejustificată a elevilor în sistemul de învăţământ, în funcţie de gradul integrităţii anatomo- fiziologice sau psihofizice a acestora).

Cuvinte cheie: copii cu cerinţe speciale, integrarea, integrarea şcolară, educaţie, integrare socială.

CAPITOLUL I

INTEGRAREA, NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În ultima parte a secolului XX, printre priorităţile politicilor educaţionale promovate pe plan internaţional de unele ţări cu sisteme sociale democratice s-a aflat şi asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii, în conformitate cu Declaraţia Drepturilor Copilului şi cu principiul “egalizării şanselor” tuturor categoriilor de beneficiari ai serviciilor educaţionale din sistemul public şi din sistemele alternative de educaţie aflate în comunitate. În declaraţia Conferinţei de la Salamanca din 1994 se spune că: “Şcolile obişnuite cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care creează comunităţi primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă forme de educaţie pentru toţi, mai mult ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa şi rentabilitatea întregului sistem de învăţământ”.

(Alois Gherguţ, „Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale”, Ediţia a II –a, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 15)

1. 1. Incluziunea/includerea

Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional, specific unei societăţi care are ca obiective valorizarea şi promovarea diversităţii şi egalităţii în drepturi. Acest sistem este caracterizat prin:

• Relaţii interpersonale deschise, pozitive, bazate pe parteneriat

• Flexibilitatea programelor şcolare, a strategiilor educaţionale şi a serviciilor de suport pentru elevii cu dificultăţi de învăţare

• Promovarea egalităţii în drepturi şi responsabilităţi, precum şi asigurarea accesului la oportunităţi

• Parteneriat cu familia/părinţii

• Implicarea activă a comunităţii în programele şcolii

• Încurajarea exercitării dreptului la atitudine şi cuvânt.