Motivarea Asupra Performanțelor Funcționarilor Publici

CAPITOLUL I

FUNCŢIONARUL PUBLIC. CONCEPT. TIPOLOGIE

1.1. SCURT ISTORIC PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ

Primele reglementări privind pregătirea personalului pentru ocuparea diferitelor slujbe datează încă din prima jumătate a secolului XIX. Conceptul “statut” este folosit pentru prima dată în anul 1847, când se adoptă, la 31 ianuarie, Statutul slujbaşilor poliţiei din capitală.

Ceea ce caracterizează această perioadă este faptul că legile adoptate erau speciale pentru diferite funcţii existente şi că nu exista o armonizare a regimurilor juridice. Varietatea acestora mergea de la salarizare până la poziţia ierarhică şi celelalte drepturi ale funcţionarilor. În acest mod, s-a pregătit terenul pentru reglementările de mare importanţă care urmau a fi adoptate în a doua jumătate a secolului XIX. În articolul 132 din Constituţia din 1866, se impunea adoptarea în cel mai scurt timp posibil a unei legi asupra condiţiunilor de admisibilitate şi de înaintare în funcţiunile administraţiunii publice. Totuşi, abia în anul 1923, sub presiunea unor mişcări revendicative puternice din partea funcţionarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se reglementa situaţia juridică a funcţionarilor publici, şi anume Legea din iunie 1923.

La 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcţionarilor publici, cu tendinţa de a realiza o reglementare uniformă în materia funcţiei publice. Pus în practică, însă s-a dovedit a avea serioase carenţe. De exemplu era împotriva oricăror principii economice, deoarece ierarhiza funcţiile exclusiv după salariu.

Urmărind preocupările perfecţionării funcţiei publice, s-a adoptat un nou statut prin Legea nr. 746 din 22 septembrie 1946, care a constituit un progres faţă de legislaţia anterioară, principalul său merit fiind acela că face din pregătirea şi specializarea practică profesională o condiţie pentru numirea şi încredinţarea funcţiunilor superioare şi dispune reglementarea organizării acestei pregătiri, ceea ce va mări competenţa şi capacitatea de lucru a funcţionarilor.

În prezent, funcţionarul public beneficiază de un statut aprobat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, care se concretizează într-un complex de drepturi şi obligaţii cu caracter continuu.

1.2. FUNCŢIONARUL PUBLIC – DEFINIŢIE, CONCEPT

Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică, de către administraţia publică centrală şi locală.

În general, în administraţia de stat, persoanele care deţin funcţii publice poartă denumirea generică de funcţionari publici.

Funcţionarul public este o persoană care, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative, este numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii şi investită în mod legal cu atribuţiile funcţiei sale, prestând în mod permanent o activitate, cu scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public.

Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

-Are cetăţenie română şi domiciliul în România;

-Cunoaşte limba română – scris şi vorbit;

-Are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

-Are capacitate deplină de exerciţiu;

-Are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

-Îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. O problemă specială o reprezintă pentru funcţionarii publici îndeplinirea condiţiei studiilor administrative.

-Îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

-Nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii;

-Nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani.

1.3. TIPOLOGIE

Funcţiile publice se clasifică în:

- funcţii publice generale, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice în vederea realizării competenţelor lor generale;

- funcţii publice specifice, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice în vederea realizării competenţelor lor specifice.

După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţionarii se împart în trei categorii, după cum urmează:

-Înalţi funcţionari publici;

-Funcţionari publici de conducere;

-Funcţionari publici de execuţie.

Din punct de vedere al competenţei decizionale, funcţionarii publici pot fi grupaţi astfel:

-Funcţionari de decizie;

-Funcţionari care participă la pregătirea deciziilor;

-Funcţionari care participă la executarea deciziilor.