Implicații ale Controlului Asupra Procesului Decizional al Instituțiilor Publice

Introducere

,,Eu iau decizii. Poate nu sunt perfecte, dar este mult mai bine sa iei decizii imperfecte decit sa cauti in permanenta deciziile perfecte pe care nu le vei gasi niciodata.”

Charles De Gaulle

CAPITOLUL I. Importanţa controlului în activitatea de administraţie publică.

1.1. Necesitatea şi obiectivele controlului administrativ

Potrivit etimologiei, cuvântul “ administraţie “ a evocat o activitate în supuşenie, executată la comandă, activitatea în sine aparând atunci când societatea s-a împărţit în comandanţi şi comandati. Administratia publica este o dimensiune a executivului, fără a fi însă singurul element al acestuia. In sensul de activitate care consta in organizarea executarii si executarea in concret a legilor, legi in care sunt exprimate valori politice, prin natura sa, administratia publica necesita o supunere fata de diferitele forme de control. Pentru a asigura conformitatea activitatii autoritatilor administratiei publice cu exigentele legii, este nevoie de instituirea control complex asupra acestei activitati. Există o amplă gamă si diversificată de forme de control al activitatii autoritatilor administratiei publice, tocmai caracterului subordonat pe care il are aceasta activitate. În functie de particularitatile subordonarii difera natura diferitelor forme de control.

Acest obiectiv garantat juridic pentru indeplinirea sa îl constituie controlul asupra modului în care autorităţile şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, control care se exercită , fie la solicitarea celor interesaţi,fie din proprie iniţiativă sau de către însăşi autorităţile administrative, sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte puteri ale statului (legislativă sau judecătorească).

Prin conceptul de control administrativ se are în vedere acţiunea de descoperire şi constatare a stărilor de fapt negative, a dereglărilor şi neconcorcondantelor din activitatea controlată, urmată de aplicarea de către organele competente, a unor sancţiuni sau a altor măsuri prevazute de lege. Controlul administrativ nu este instituit numai pentru a constata abaterile şi a aplica sancţiunile ci şi pentru a îndruma activitatea administraţiei şi a trage învăţăminte din cele constate pentru perfecţionarea muncii administrative.

Termenul de control îşi are obârşia în franţuzescul ”contre rôle" care a fost utilizat mai întai în activitatea contabilă, ca instrument de verificare a rolului fiscal. Ulterior, semnificaţia s-a extins, în sensul de activitate de verificare a unor rezultate, a unor activităţi, în orice domeniu .

Prin aplicarea metodelor de control administrativ se realizează o garanţie a respectării principiului legalitaţii în toate manifestările administraţiei publice, prin intermediul controlului putând fi descoperite eventualele abateri de la normele legale şi stabilite măsuri concrete de corectare a acţiunii de executare a legii. În unele situaţii controlul poate viza nu numai legalitatea ci şi oportunitatea deciziilor administrative. Modalitaţile de exercitare a controlului administraţiei publice prezintă particularităţi în funcţie de o seamă de parametri care circumscriu cadrul şi criteriile controlului.

Deoarece reprezintă unul din elementele activităţii de administrare sau conducere, in sistemele administrative din toate timpurile este nelipsit.

Necesitatea şi însemnătatea controlului activităţii administrative rezultă din specificul acesteia, de a fi în continuă confruntare cu realitatea, pentru realizarea permanentă a conformităţii actelor administrative, emise de organele inferioare, cu prevederile actelor normative cu forţă juridică superioară.

Controlul asupra administraţiei este o necesitate veche de când lumea. Scrierile anticilor relevau lupta împotriva corupţiei posibile a funcţionarilor publici. În ţara noastră, încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a pus problema intensificării controlului pentru înlăturarea abuzurilor.

În epoca contemporană, gradul de importanţă dat acestei probleme ca urmare a investiţiilor statului şi în consecinţă riscurile de abuz s-au înmulţit în acelaşi timp cu generalizarea recunoaşterii drepturilor individuale şi a voinţei de a le apară împotriva oricărui exces manifestat de puterea publică sau de lupta împotriva arbitrariului.

În societate, în general, este recunoscută necesitatea controlului în toate domeniile vieţii economice, sociale sau politice, însa, cu toate acestea, s-a pus problema in sensul că, controlul dă naştere unor tensiuni şi chiar resentimente celui controlat faţă de cel care controlează. El creează astfel pentru cel controlat o stare de disconfort care este determinată, nu de actul de control în sine, ci de modul în care acesta este conceput şi exercitat, de unde o anumită percepţie negativă cu privire la el. De obicei, controlorul se comportă de cele mai multe ori ca şi când finalitatea activităţii sale ar fi descoperirea unor greşeli, a unor abateri de la lege şi sancţionarea acestora. Iar dacă nu există, fie trebuie inventate, fie trebuie căutate cu sârguinţă, încât până la urmă trebuie doscoperite. O asemenea concepţie este de neacceptat din punct de vedere al rigorilor unui autentic stat de drept, în care pârghiile de control trebuie să reprezinte modalităţi prin care să se constate modul de executare a unor activităţi, de transpunere în practică a unor acte normative, rezultatele aplicării actului decizional, pozitive şi negative, în egală masură.