Companiile internaționale în contextul globalizării

CAP.1

LOCUL ŞI ROLUL COMPANIILOR

MULTINAŢIONALE ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII

1.1]-Începutul globalizării

Globalizarea economică -ca si concept- a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi concepte noi, capabile să explice cu o acurateţe mai mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia internaţională, transformări apărute de-a lungul ultimelor două decenii.

Cercetătorii-operând într-un sistem economic în cadrul căruia s-au amplificat enorm relaţiile de interdependenţă şi s-a conturat deja ceea ce ne-am obişnuit să numim ” piaţa globală", -s-au văzut confruntaţi cu noi cerinţe privind maniera de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai mult decât atât, ei au trebuit să-şi schimbe radical optica sub care sunt privite afacerile internaţionale, relaţiile dintre firmele care au atins un nivel înalt de internaţionalizare, până la urmă, întreaga arhitectură a economiei mondiale.Deşi globalizarea economică nu reprezintă un fenomen absolut nou, primele simptome ale acestuia apărând cu mult timp în urmă, ea poate fi considerată ca şi concept nou născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice abia în prima parte a secolului XX.

În legătură cu fenomenul globalizării-una din problemele larg dezbătute vizează momentul declanşării lui, cu alte cuvinte a începutului său. Deşi nu s-a ajuns la nici un punct de vedere comun în ceea ce priveşte această problemă, făcându-se abstracţie de o serie de detalii istorice, s-au conturat, în cele din urmă, trei posibilităţi de abordare a acestui aspect, şi anume:

• unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar de la începuturile istoriei,

efectele acestui proces resimţindu-se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a

cunoscut o accentuare deosebită;

• după alţii, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic

modernizării şi dezvoltării capitalismului, cu menţiunea că, în ultimele decenii, a fost marcat de o

accelerare deosebită;

• în fine, poate fi întâlnit şi punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un

proces recent, asociat însă cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea

de postindustrializare sau, aşa cum menţionează unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte

baze.

Este oarecum exagerată incercarea de a pune conţinutul fenomenului globalizării, aflat fie şi la începuturile lui, pe seama unor evenimente istorice, fie ele şi de mare amploare,

Alţi cercetători au pus în evidenţă-pentru a ieşi din această capcană aparent teoretică- un argument care are toate şansele să fie acceptat, fiind absolut raţional, si care se referă la aria de cuprindere a procesului de globalizare. Potrivit acestui punct de vedere, globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii de activitate: economic, politic şi cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele procesului de reproducţie, adică producţia, repartiţia, schimbul şi consumul, reprezentând structura de rezistenţă, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar şi se dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relaţiile politice şi culturale.

Dacă, încă din fazele sale incipiente, tendinţa de globalizare a economiei a fost evidentă, celelalte două lauri -derivate din prima- au stârnit numeroase suspiciuni, ele fiind interpretate ca o consecinţă directă a expansiunii Europei şi a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara aşa-zisului „perimetru civilizator".

Cum o astfel de situaţie nu putea interveni pe primele trepte ale evoluţiei istorice a omenirii, iar abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu îţi găseşte nici un suport practic, se explică astfel de ce în unele lucrări mai recente se încearcă o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces. în cadrul acesteia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate în lucrarea „Globalizarea, mit şi realitate" astfel:

- faza germinală (Europa,1400-1750), când apar primele hărţi ale planetei, ca urmare a

noilor descoperiri geografice, este adoptat calendarul universal, încep să se contureze hotarele

viitoarelor puteri coloniale;

- faza incipientă (Europa, 1750-1875), în cadrul căreia apar statele-naţiune, începe să se

dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi

primele idei despre internaţionalism şi universalism;

- faza decolării (1875-1925) când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii

existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de

amplificarea legăturilor comerciale dinspre naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor,

apariţia unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

- faza disputelor pentru hegemonia mondială(1925-1969),declanşată de primul răz-boi mondial şi apoi de cel de-al doilea război mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înfiin-ţarea Ligii Naţiunilor Unite, care a atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor pro-bleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdez-voltarea economică, etc);

- ultimele decenii ale secolului XX, când s-au fîicut progrese uriaşe în explorarea spaţiului

cosmic şi în telecomunicaţii, a avut loc apariţia diferitelor forme de integrare regională, pe fondul

adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

Reiese astfel că globalizarea e un fenomen istoric, dar de natură recentă, fiind caracteristic mai degrabă celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, decât secolelor anterioare. Fireşte, rădăcinile sale sunt suficient de adânci, regăsindu-se în faptele premergătoare apariţiei capitalismului, deve-nind, după aceea, un însoţitor permanent al dezvoltării lui şi modernizării societăţii umane. Deşi factorul care i-a imprimat tendinţa de afirmare a fost procesul industrializării, poate fi considerată pe drept cuvânt ca fiind solventul globalizării - raţionalitatea. Ea a contribuit din plin la deperso-nalizarea activităţii economice, aceasta din urmă fiind ghidată pretutindeni în lume de aceleaşi principii de eficienţă.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea nu a beneficiat de la început de o definiţie clară. Primele momente, trepte de formalizare ştiinţifică au fost o încercare de stabilire a unei legături între ceea ce am putea numi transnaţional şi „conştiinţa globală" a popoarelor. Ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenţei unui sistem internaţional de relaţii menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecţiei mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei în lume, intensificarea schimburilor de mărfuri şi servicii pe baze mai echitabile etc. Nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deşi, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării. Creşterea „conştiinţei globale" a alimentat treptat convingerea că lumea poate fi reprodusă ca un singur sistem.

Unii cercetători-Intuind pericolul ruperii artificiale a unor legături seculare create între naţional şi internaţional- prezintă conştiinţa globală sub o formă holistică, în sensul legăturilor fenomenologice între patru elemente şi anume: individul luat ca atare, societatea naţională, sistemul internaţional al societăţilor şi umanitatea în general. Potrivit acestui punct de vedere, aceste patru elemente, luate împreună, alcătuiesc ceea ce am putea numi „câmpul global" a cărui structură trebuie neapărat introdusă în calcul atunci când analizăm fenomenul globalizării. Se stabilesc relaţii foarte strânse intre cele patru elemente menţionate mai sus, astfel încât umanitatea nu poate fi diferenţiată pe rase, clase sau genuri, ea alcătuind un tot, o rezultantă a influenţelor generate de primele trei componente.

R. Robertson-cu toate acestea- nu e coerent până la capăt, fiind convins că globalizarea îşi are logica sa proprie, o logică internă care îşi are rădăcinile în cea ce se numeşte procesul de „omogenizare culturală a statelor naţionale" care ar fi început cam pe la mijlocul secolului XIX.

Lui A. Giddens îi aparţine un alt punct de vedere, el fiind unul dintre cei mai activi critici ai lui Robertson si susţinand că istoria modernă a societăţii umane e determinată de dezvoltarea statelor-naţiune, procesul de afirmare al acestora din urmă pornind de la o serie de evenimente istorice petrecute în a doua jumătate a secolului XIX. într-o serie de lucrări, A. Giddens leagă direct procesul de globalizare de dezvoltarea societăţii capitaliste moderne, considerându-1 ca fiind una din trăsăturile caracteristice ale acesteia. Tratarea extensivă a conceptului de modernizare, îtt lucrările sale, lasă să se reţină ideea că procesul globalizării nu este altceva decât o consecinţă directă a acestuia. A. Giddens menţionează la loc de frunte că transformările economice locale sunt parte integrantă a procesului de globalizare, demonstrând mai departe cu lux de amănunte cum lumea este dominată de corporaţiile multinaţionale care operează independent de aranjamentele politice. Aceste corporaţii au reuşit, în scurt timp, să creeze un sistem global de legături privind schimbul, încât lumea a devenit o singură piaţă a mărfurilor, muncii şi capitalului.