Politica industrială a uniunii europene

Introducere

Politica industrială este inclusă în legislaţia UE încă de la Tratatul de la Maastricht. Această politică este reglementată de codecizie şi afectează numeroase aspecte ale politicii de mediu, politica referitoare la piaţa unică şi politica în domeniul concurenţei. Mai multe comunicări adoptate de Comisie vizează, de asemenea, stabilirea condiţiilor favorabile pentru competitivitatea industrială .

Temei juridic: De la Tratatul de la Maastricht, articolul 157 din Tratatul CE prevede iniţiativele pentru politica industrială prin intermediul cărora Comisia poate coordona acţiunile statelor membre. Articolul, care a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, este reglementat de codecizie, conferind Parlamentului rolul de colegislator.

Cadrul economic internaţional s-a schimbat profund în cursul ultimilor ani. Economia mondială a evoluat spre o economie globală. Economiile naţionale şi sectoarele lor de activitate sunt din ce în ce mai interdependente, fapt valabil atât în Europa cât şi în orice altă parte a lumii.

Concurenţa este tot mai prezentă şi ea determină legile nescrise ale dezvoltării economice, în general şi a celei industriale, în particular.

Pătrunderea noilor tehnologii, mai ales în domeniul informaţional, are un impact determinant asupra funcţionării tuturor sectoarelor din activitatea economică. Aceste tehnologii necesită, de altfel, eforturi considerabile de adaptare şi flexibilitate din partea întreprinderilor.

În acest context de profunde schimbări, care s-a adăugat importantei recesiuni economice de la începutul anilor ’90, industria europeană s-a angajat într-un proces de modernizare fără precedent. Diferitele sectoare din industrie au dorit să evidenţieze provocările acestui sfârşit de secol XX favorizând în strategiile lor consolidarea avantajelor competitive ale industriei europene şi acordând o atenţie sporită dezvoltării investiţiilor nemateriale (în domeniul inteligenţei, al cercetării şi inovării) şi cooperării industriale.

Principalul obiectiv al politicii industriale a Uniunii Europene este de a-şi consolida competitivitatea pe plan internaţional, oferind, totodată, clienţilor săi produse de calitate la preţuri avantajoase şi protejând mediul înconjurător. O revizuire a viziunii asupra dezvoltării industriale europene a devenit necesară la începutul anilor ’80, în faţa concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze. Fără a face rabat de la politica sa în domeniul concurenţei, Comunitatea Europeană a început să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze parteneriatele între firmele europene, să promoveze cooperarea în domeniul cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii lor pe piaţa mondială.

Conceptul de politică industrială actual diferă total de ceea ce însemna în urmă cu 20-30 de ani. În anii ’70-80, guvernele europene considerau că protecţionismul, prin reglementări şi bariere discriminatorii pentru protejarea companiilor naţionale contra concurenţei străine, era soluţia prosperităţii.

În prezent, este larg acceptată ideea că izolarea nu poate duce decât la stagnare economică şi că liberalizarea pieţelor este aceea care oferă cele mai mari beneficii atât consumatorului cât şi producătorului. În acest fel, mediul de afaceri şi industrial rămâne profitabil în cadrul unei pieţe tot mai globale şi mai competitive.

Politica industrială europeană acţionează prin măsuri şi reglementări pe două nivele diferite - primul este reprezentat de politicile industriale naţionale, cel de-al doilea de politica industrială comună a Uniunii Europene. Fiecare stat membru are propria sa tradiţie legată de politicile industriale. Ţări, cum sunt Franţa sau Italia, în mod tradiţional, sunt foarte intervenţioniste. Altele, ca Marea Britanie, se sprijină mai mult pe activităţile reglate de mecanismele de piaţă.

Deşi toate politicile naţionale trebuie să fie armonizate cu reglementările Uniunii, în fapt, în mod frecvent, încă, acestea sunt în contradicţie cu politica industrială a UE. Aceste politici naţionale au puterea, de exemplu, să manipuleze preţurile locale, să controleze monopolurile, să influenţeze poziţia firmelor (pe piaţă) prin intermediul asistenţei regionale, să ofere ajutor de stat sectoarelor în declin (în conformitate cu reglementările art. 92 din Tratatul CEE), să stabilească controale de mediu şi să introducă norme pentru activităţile industriale etc.

Politicile industriale locale luptă cu efectele programului pieţei unice, asigurând asistenţă propriilor sectoare industriale, în detrimentul competitorilor străini. Pe de altă parte, politica industrială actuală a Uniunii Europene, în conformitate cu art. 130 al Tratatului de la Maastricht , are ca sarcină principală asigurarea “condiţiilor necesare pentru ca industria europeană să fie competitivă”.

Ca urmare, politica industrială comunitară prevede acele măsuri care trebuie luate pentru ca mediul de afaceri să fie competitiv pe piaţa mondială şi să conducă la o creştere economică mai rapidă şi la crearea de noi locuri de muncă. Ea influenţează politicile din domeniul educaţiei şi pregătirii profesionale, cercetării şi dezvoltării, concurenţei şi mediului înconjurător. Există, de asemenea, şi măsuri concrete de sprijinire a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, care dovedesc importanţa deosebită acordată acestui sector.

Pentru atingerea obiectivelor vizate de politica industrială, Uniunea Europeană are în vedere simplificarea proceselor din mediul de afaceri, gestionarea şi sprijinirea programelor şi proiectelor de dezvoltare şi de aplicare a noilor tehnologii, susţinerea industriei europene pentru a se adapta la schimbările intervenite pe plan mondial, în vederea obţinerii succesului pe pieţele internaţionale moderne şi foarte flexibile.

Drumul de parcurs este, în contextul actual, lung şi anevoios. Uniunea Europeană are ca însărcinare esenţială în politica industrială garantarea unui cadru reglementar optim pentru industria europeană, iar autorităţile publice trebuie să asigure condiţiile optime pentru atragerea investiţiilor şi crearea locurilor de muncă.