Creativitate, Inovare și Progres Tehnic

2. 2. Inovare

Prima definiţie a inovării tehnico-economice a fost dată de economistul englez Schumpeter în anul 1941, care afirma că inovarea reprezintă acţiunea de a produce altceva sau altfel. El considera următoarele activităţi ca aparţinând activităţii de inovare:

Inovare tehnologica:

-crearea de produs nou;

-introducerea unei noi metode de fabricaţie;

-utilizarea unei materii prime noi;

Inovare economica:

-intrarea pe o nouă piaţă, sau crearea unei noi pieţe;

-o nouă organizare a firmei;

-crearea unei noi imagini a firmei.

Altă definiţie consideră inovarea ca fiind transformarea unei idei într-un produs vandabil, nou sau ameliorat, într-un proces industrial sau comercial, sau într-o nouă metodă socială.

Creativitate=o idee stralucita

Inovare= aducerea ei pe piata;

Cauze care determina inovarea in intreprinderi: Activitatea de inovare în întreprinderi este provocată de o serie de factori, ca de exemplu:

1. Nevoia de a păstra sau dezvolta poziţia ocupată de firmă pe piaţă, pentru a nu pierde clienţii.

2. Cererea pieţii pentru produse cât mai diverse, cu performanţe înbunătăţite. In general, întreprinderile diversifică mai mult produsele, decât procesele tehnologice. Pentru diversificarea produselor se apelează la resurse interne, dar dacă se schimă profilul firmei, se apelează şi la achiziţii externe.

3. Obligativitatea de a respecta legislaţia şi cerinţele sociale. Trebuie respectate condiţiile referitoare la protecţia mediului, a consumatorilor, introducerea de noi standarde. Se mai au în vedere şi eventuale schimbări în forma de proprietate a întreprinderii, sau politica naţională (de exemplu renunţarea la taxe vamale etc.);

4. Utilizarea de resurse de materii prime şi de energie care pot avea fluctuaţii de preţuri (exemplu: preţurile petrolului şi ale produselor petroliere etc.);

5. Concurenţa, care poate pătrunde pe piaţă cu produse noi, mai ieftine etc. Piaţa produselor farmaceutice este un domeniu de concurenţă permanentă, uneori acerbă;

6. Dezvoltarea întreprinderii;

7. Poziţia şi strategia conducerii firmei.Conducerea poate fi de tip conservator (mizând pe stabilitate), controlor (urmărind aspectele tehnico-economice şi sociale), lider (încurajează creşterea, optimizarea), întreprinzător (caută oportunităţi), creator (crează oportunităţi).

Inovarea depinde aşadar de o strategie clară a întreprinderii, obiective clar formulate, finanţare, management competent, existenţa unei echipe bine pregătită, uneori multidisciplinară ca pregătire, existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a muncii, un climat concurenţial, atât intern cât şi extern firmei.

Sursele potenţiale ale inovării

Economistul American Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale ale inovării, din care patru sunt surse interne firmei, iar următoarele trei sunt surse externe firmei : Neprevăzutul; Incongruenţa; Necesităţile procesului; Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor;

Sursele externe de stimulare a inovării: Modificările demografice, Schimbările de atitudine, Noile cunoştinţe.

Inovarea tehnologică

Clasificarea inovaţiilor tehnologice se poate orienta după:

1. obiectul inovării;

2. gradul de intensitate;

3. impactul asupra industriei şi pieţii în general.

1. După obiect se diferenţiază inovarea de produs şi cea de proces tehnologic, cu trei variante: de flux tehnologic, de procedeu de fabricaţie şi inovarea incrementată.

a) Inovarea de produs este forma de inovare cea mai frecventă, ce se manifestă prin schimbări în:

- concepţia produsului, utilizând principii noi, tehnologii noi;

- utilizarea de noi materiale cu caracteristici mai bune;

- un nou design;

- noi utilizări ale aceluiaşi produs.

b) Inovarea de proces vizează aspectele interne dintr-o întreprindere. Se pot schimba:

- fluxurile tehnologice (de exemplu: introducerea robotizării în industria de asamblare a aparatelor electronice, în construcţia de autoturisme etc.);

- procedeele de fabricaţie (procedeul float de obţinere a geamurilor plane, pe orizontală şi nu pe verticală, cum erau variantele clasice, sau procedeele noi din construcţii, bazate pe cofraje glisante, utilizarea de materiale polimerice etc.);

- se ameliorează unele operaţii ale fluxului, pentru reducerea consumurilor de materiale, energie, creşterea calităţii, a productivităţii etc. Această variantă poartă denumirea de inovare incrementată.

O analiză a procedeelor de inovare reliefează că inovarea de produs ocupă un loc primordial faţă de cea de proces, cu toate că activitatea de cercetare-dezvoltare a firmelor este direcţionată preponderent către inovarea de proces.

Inovarea de proces nu este specifică numai industriei, ea afectând şi alte domenii de activitate.

Inovarea de produs are o pondere mai mare în perioada emergentă a tehnologilor, când se caută soluţii de obţinerea produselor cu performanţe mai bune, dar şi cu costuri acceptabile. Inovarea de proces este intensificată în special în perioada evolutivă a tehnologiilor. La maturitatea tehnologiilor intervine rutina, activitatea inovativă scade, referitor la procesul tehnologic şi produsul deja lansat. Dar inovarea se poate concentra spre alt process, sau alt produs, ce urmează a fi lansate pe piaţă.

2. După gradul de intensitate tehnologică se deosebesc inovaţii de ameliorare, de adaptare şi de ruptură.

a) Inovaţiile de ameliorare sunt mai simplu de gândit şi realizat. Prin acestea se fac modificări pentru înlocuirea unor materiale cu altele, modificări la soluţiile constructive, se apelează la alte tehnici şi tehnologii. De exemplu se înlocuiesc metalele cu materiale plastice sau compozite; materialele clasice din construcţii: ciment, var, ipsos se înlocuiesc cu materiale plastice, aluminiu, sticlă etc.

b) Inovaţiile de adaptare menţin principiile de bază ale produsului, dar realizează un salt calitativ la unul sau mai multe componente. De exemplu, introducerea motorului Diesel la automobile; trenurile de mare viteză adaptate la circulaţia călătorilor (după modificările constructive ale garniturii de tren, infrastructurii, şi managementului feroviar) etc.