Drept Comunitar

1. Constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO)

Initiativa unor noi demersuri de integrare europeana, dupa esecul de la Haga din 1948, a apartinut Frantei pe fondul înrautatirii relatiilor cu Germania determinata de divergentele teritoriale cu privire la regiunea SAAR. Înitiativa franceza a fost determinata de interese politico-teritoriale si economice directe respectiv, pe de o parte, interesul de a-si crea o piata de desfacere sigura pentru produsele industriei proprii a carbunelui si otelului si, pe de alta parte, interesul de a-si asigura anumite garantii împotriva unei Germanii federale din ce în ce mai puternice din punct de vedere economic, dupa reconstructie.

Ideea fundamentala cuprinsa în propunerea de constituire a unei comunitati integrate a carbunelui si otelului a fost deci aceea ca o contopire a industriilor grele europene, în primul rând franceza si germana, ar îngreuna daca nu ar face practic imposibila izbucnirea unui nou razboi între cele doua state si la nivelul altor state ale Europei occidentale.

În acest context, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schumann face o declaratie celebra în Sala ceasurilor palatului Quai d Orsay din Paris prin care propune subordonarea industriilor grele, franceza, germana si ale altor state, fata de un organism cu caracter supranational.

Aceasta propunere a gasit receptivitate în rândul participantilor la Conferinta de la Paris, astfel ca acestia semneaza, la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (TCECO), tratat care a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 dupa ratificarea sa de catre Parlamentele nationale ale tuturor statelor semnatare. Acest tratat mai este cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Paris, Tratatul Montan sau Planul Schumann iar organizatia creata prin el sub denumirea de Uniunea Montana.

Potrivit art.97 al acestui tratat, comunitatea se constituie pe o perioada de 50 de ani, începând cu data de 23 iulie 1952.

Tratatul, considerat a fi expresia unei forme de integrare economica sectoriala specializata în domeniul productiei si distributiei carbunelui, otelului, fierului si produselor feroase, a intrat în conflict, la data intrarii sale în vigoare, cu normele GATT (General Agreement on Tarrifs and Trade – Acordul general de tarife si comert) din 30 octombrie 1947, care nu permiteau încheierea, între statele semnatare ale GATT, încheierea unor acorduri bi-sau multilaterale în afara sistemului GATT, în domenii specializate ale economiei si comertului international, ci numai conventii cu caracter economic general. (A se vedea art. XXIV/VIII din GATT). Acest conflict de norme a fost solutionat prin elaborarea la 10 noiembrie 1952, în baza art. XXV/V al Gatt, a unei norme derogatorii, de exceptie pentru CECO, numite « waiver ».

Membrii fondatori ai CECO au fost BELGIA, RF GERMANIA, FRANTA, ITALIA, LUXEMBURG si OLANDA.

Acestora li s-au adaugat la :

- 1 ianuarie 1973, Danemarca, Marea Britanie si Irlanda

- 1 ianuarie 1981, Grecia

- 1 ianuarie 1986, Spania si Portugalia

- 1 ianuarie 1998, Austria, Suedia si Finlanda

La 15 martie 1991, Comisia Europeana se pronunta asupra încetarii acestei comunitati, la data prevazuta în tratatul sau constitutiv, respectiv 23 iuli2 2002, aratându-se ca aceasta perioada este necesara dar si suficienta pentru pregatirea absorbtiei CECO în sistemul Comunitatii Europene (CE). La ora actuala Comunitatea europeana numara 25 de state membre cu drepturi depline, prin aderarea în anul 2004 a înca 10 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru si Malta. Raportul Spaak a fost adoptat de catre ministrii de externe ai statelor comunitare în mai 1956, la Venetia, deschizându-se astfel calea negocierilor finale în vederea formarii Comunitatilor Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice.