Dreptul Urbanismului

1. Elementele definitorii ale dreptului urbanismului. Obiectul, scopul, tehnicile, câmpul de aplicare, indicii urbanistici. Caracteristicile dreptului urbanismului.

Dreptul urbanismului reprezinta ansamblul regulilor, procedurilor, tehnicilor si institutiilor juridice care contribuie la reglementarea, amenajarea si controlul terenurilor si spatiului localitatilor, conform exigentelor de interes general exprimate în conditiile legii.

Obiectul dreptului urbanismului consta în determinarea cadrului de interventie si a modalitatilor de reglementare a oricarei ocupari a solului si a spatiului.

„Urbanismul are ca principal scop stimularea evolutiei complexe a localitatilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu si lung” (art. 10 din Legea nr. 350/2001).

Asadar, legislatia de urbanism se distinge de celelalte legislatii care incadreaza ocuparea si utilizarea solurilor prin finalitatea sa: ea are ca scop amenajarea armonioasa a ansamblurilor urbane. Cu acest titlu, ea ia în calcul o serie de interese care au dat nastere la legislatii specifice, precum cele referitoare la securitate, la salubritate, la estetica, în mod simultan, în vederea obtinerii unei amenajari si dezvoltari urbane armonioase.

Ca expresie a tehnicitatii accentuate a dreptului urbanismului, legislatiile în materie utilizeaza asa-zisii „indici urbanistici”, definiti drept „instrumente urbanistice specifice de lucru pentru controlul proiectarii si al dezvoltarii durabile a zonelor urbane”.

Dreptul urbanismului este considerat a fi un „drept administrativ specializat”, cu toate consecintele care decurg dintr-o asemenea calificare. Din aceasta perspectiva, regulile, principiile si tehnicile dreptului administrativ se particularizeaza în materie, asumându-si ca obiect definitoriu amenajarea urbana si generând figuri juridice circumstantiate precum:- actul administrativ de urbanism;- contractul administrativ;- masurile de politie urbanistica; - contenciosul de urbanism;- raspunderea administrativa de urbanism.

Desigur, nu este vorba de o simpla transpunere mecanica a tehnicilor administrative în materia urbanismului, ci de o operatiune de adaptare permanenta si dezvoltare inovatoare a acestora, pâna la afirmarea unor aspecte sau chiar elemente originale. Dispunând de masuri de politie (administrativa) specifice, dreptul urbanismului dezvolta în mod corespunzator si mijloace adaptate obiectivelor sale; pe lânga reglementare, se aplica tehnicile de planificare strategica, de ocupare funciara ori amenajare a spatiului, iar, în anumite situatii, poate implica utilizarea tehnicilor contractuale inclusiv negocierea. In virtutea obiectului si scopului sau, dreptul urbanismului poate dezvolta efecte conexe si poate utiliza tehnici specifice altor ramuri de drept, precum dreptul civil (mai ales în privinta dreptului de proprietate), iar referitor la aspectul represiv, sunt aplicabile particularitatile dreptului penal si /sau contraventional.

Pentru determinarea specificului sau, se impune o precizare a câmpului de aplicare a dreptului urbanismului, care poate fi perceput din mai multe puncte de vedere.

Câmpul spatial de aplicare.Dreptul urbanismului nu se aplica numai spatiilor urbane. Nascut din probleme ridicate de amenajarea interna a oraselor, el acopera astazi ansamblul spatiului national, indiferent ca acesta este urban sau rural; el a devenit „dreptul comun” al amenajarii „fizice” a spatiului.

Câmpul material de aplicare.Este extrem de întins; dreptul urbanismului permite reglementarea a tuturor modurile de utilizare si ocupare a solului, altele decât productia agricola. Este vorba, bineînteles, de constructii, dar si de lotizari, de demolari, instalatii si lucrari diverse (zone de stationare, pentru petrecere a timpului liber si sport, s.a.), camping, cariere etc.

Controlul aplicarii legislatiilor învecinate.Dreptul urbanismului este utilizat pentru a controla aplicarea legislatiilor sectoriale care au incidenta asupra ocuparii solurilor. În principiu, acestea au un caracter autonom si raportul lor cu legislatia de urbanism este generat, de principiul independentei legislative. Potrivit acestui principiu, aplicarea fiecarei legislatii este controlata în mod distinct, o autorizatie data în virtutea uneia neavând valoare de autorizatie în domeniul alteia, chiar daca amândoua privesc aceeasi operatie. Totusi, pentru a se evita incoerente prea grave în utilizarea spatiului, adesea s-au stabilit legaturi mai mult sau mai putin strânse între legislatia urbanismului si multe dintre legislatiile particulare.