Economie mondială

În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus astfel bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu dezvoltările ulteriore ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii constructive despre integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist. Conform lui R. A.Mundell32, problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare monetară o constituie “zona monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia nu se impune o ajustare a ratelor de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o monedă unică sau parităţi fixe. O asemenea zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii de producţie –şi în special factorul muncă – sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural al unei monede un este neapărat cel naţional. Şocurile externe pot provoca efecte perverse în uniunea monetară, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre efectele de acest tip pot fi menţionate: subutilizarea potenţialului regiunilor afectate (de obicei cele periferice), deşertificarea regiunilor perturbate, reducerea schimburilor intraregionale, creşterea ratei dobânzii, creşterea prelevărilor obligatorii, deformarea structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor efecte presupune mobilitatea forţei de muncă între regiuni.Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele maiperformante;- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;- datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ;- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% mediaprimelor trei ţări membre cele mai performante.Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentrustabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa fenomenelor de specializare. UE nu constituie o zona monetara optimala

Organizarea unei uniuni monetare presupune că anumite conditii, ce nu pot fi luate în considerare separat, sunt îndeplinite de economiile interesate. Unele dintre aceste conditii se refera la performantele macroeconomice şi la structurile economice. In ciuda eforturilor facute în cadrul Tratatului de la Maastricht, aceste conditii nu sunt îndeplinite în prezent şi nu vor fi înca mult timp deoarece procesul de convergenta economica, chiar daca este uşurat de cel de integrare economica şi monetara, cere timp. Celelalte conditii se refera la organizarea politicii macroeconomice şi sunt cu atat mai importante cu cat primele un sunt îndeplinite. In mod curios -şi acesta este cu siguranta cel de-al doilea paradox al constructiei monetare europene -, politica economica europeana este imaginata în prezent dupa norme minimale: o politica monetara orientata prioritar spre lupta împotriva inflatiei,politici bugetare nationale puternic constranse prin pactul de stabilitate, refuzul federalismului bugetar; aceste norme nu iau suficient in considerare eterogenitatea situatiilor şi a problemelor economice.Principalele conditii cerute în prealabil pentru realizarea unei uniuni monetare. Convergenta ratelor de inflatie Daca diferentele privind nivelul inflatiei sunt importante, conditiile de competitivitate conduc la dezechilibre ale schimburilor între tari. In absenta unei uniuni monetare, este posibila o ajustare privind variatia ratei de schimb, dar acest instrument dispare o data cu moneda unica. Mişcarile de capital privat din tarile excedentare spre cele deficitare permit şi ele compensarea dezechilibrelor comerciale, dar nu exista certitudinea ca ele se vor produce Ultimul mecanism de ajustare este variatia cheltuielilor sau a venitului national,dar aceasta se traduce prin variatii ale numarului locurilor de munca şi, deci, prin posibilitatea creşterii şomajului in regiunile cu dificultati. In prezent, datorita eforturilor impuse de Tratatul de la Maastricht, ratele inflatiei din tarile UE sunt relativ apropiate şi,probabil, la nivelul cel mai scazut posibil . Dar persista indoielile privindcapacitatea -şi chiar vointa - anumitor tari de a mentine în mod durabil ratele de inflatie la niveluri foarte scazute. Inflexibilitatea preturilor şi cea a salariilor sunt fenomene normale in economiile UE, deoarece ajustarile permanente au un pret pentru toti agentii economici. Ajustarile de preturi se fac, in mod normal, cu intarziere şi se manifesta ca atare, o inflatie naturala, diferita , probabil, in functie de economii, in functie, de exemplu, de evolutia productivitatii care variaza normal de la un sector la altul. Convergenta masurilor de politica economica Tarile trebuie sa manifeste preferinte apropiate in materie de politica economica:daca acestea sunt diferite, vor avea dificultati enorme in definirea politicilor unificate sau in coordonarea politicilor nationale. Convergenta obiectivelor presupune o convergenta a rezultatelor macroeconomice, convergenta departe de a fi stabilita in Europa. Intr-adevar, deşi preferintele economice ale tarilor membre par sa convearga spre obiective prioritare de stabilitate de preturi şi de disciplina bugetara, aceasta convergenta nu garanteaza realizarea durabila a obiectivelor in UEM daca vor persista disparitatile structurale intre economiile nationale.Literatura recenta asupra zonelor monetare optimale sugereaza ca aceste disparitati nu sunt prohibitive pentru succesul uniunii monetare deoarece convergenta performantelor, a comportamentelor şi a structurilor economice ar fi endogenă procesului de unificare monetara. Trei exemple, intre altele, pot ilustra aceasta idee:-refuzul aderarii la UEM al tarilor foarte indatorate este "contraproductiv" intrucat participarea la uniunea monetara va uşura reducerea datoriei acestor tari (mai ales prin disparitia primei de risc de devalorizare, printr-un acces mai uşor şi mai putin costisitor la piata financiara integrata europeana);-intensificarea schimburilor între tarile uniunii monetare va determina o mai mare sincronizare a ciclurilor conjuncturale;-în uniunea monetara, tinand cont de o transparenta a preturilor nationale, de o mai mare concurenta pe pietele de bunuri, de servicii, de munca şi de o politica de stabilitate a preturilor dusa de o banca centrala comuna, atitudinea sindicatelor nationale va fi de apropiere (gradul de centralizare a negocierilor salariale, cel de indexare a salariilor înfunctie de preturi), astfel încat evolutiile salariilor şi ale locurilor de munca vor converge. Cu toate acestea, acest optimism, legat de o endogeneitate a apropierii economiilor, trebuie nuantat. Mai întai, aceasta apropiere nu va fi instantanee şi costurile ajustarii pe termen scurt sau mediu, mai mult sau mai putin ridicate, în functie de tari, nu pot fi excluse. Apoi, chiar daca ciclurile conjuncturale vor fi corelate progresiv în economiile uniunii monetare, va fi nevoie de timp pentru eliminarea diferentelor dintre mecanismele de transmitere a politicii monetare.