Semiotică

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului

dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indifferent

de domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice - mai precis, al

cercetării medicale, căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude

Bernard). De altfel, iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de

conceput fără o critică prealabilă a simţului comun; saltul de la “alchimie” la “chimie”,

adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la

cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii

simţului comun. Instruirea nu este doar un proces cantitativ, de acumulare a

cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de restructurare a gândirii, de schimbare a

abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a paradigmei. “Când se

prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai degrabă

bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică

poate fi văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o

gândire închisă la una deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă.

Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul

mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul

experienţei cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea

supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau

derivate). Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită

(nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza

unor convenţii explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline - de pildă,

cel simbolic, de tip logic sau matematic).

Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu

îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai

veche, dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă

epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană. Îndepărtarea tot mai pronunţată a

limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul

ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele

două forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie

privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei,

să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul

comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică. Problema

centrală în raportul cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema

raportului continuitate-discontinuitate.