Tehnici experimentale

CAP. I

Elemente fundamentale ale experienţelor

în agricultură

I.1. Importanţa experienţelor în agricultură. Câmpul de experienţă îndeplineşte mai multe roluri. Astfel, el reprezintă un instrument esenţial de cercetare ştiinţifică, care contribuie substanţial, prin studiul fenomenelor, la lărgirea cunoştinţelor ştiinţifice. El constituie cel mai solid fundament pe care se clădesc ştiinţele agronomice.

În acelaşi timp, câmpul de experienţă serveşte fermierilor, ca mijloc de orientare asupra aplicabilităţii, la zone mai restrânse, a recomandărilor bazate pe cercetările complexe, executate în unversităţile agronomice, institutele şi staţiunile de cercetare agricolă.

Câmpul de experienţă serveşte în acelaşi timp şi ca obiect de demonstraţie şi de popularizare a rezultatelor experienţelor.

Experienţele sunt cu atât mai necesare cu cât agricultura unei ţări este mai dezvoltată.

Tehnica experimentală modernă permite studierea simultană, în aceeşi experienţă a mai multor factori în diferite combinaţii şi determinarea precisă a aportului fiecăruia în realizarea sporurilor de producţie obţinute.

Experienţele agricole au o importanţă permanentă, deoarece în fiecare an apar soiuri şi hibrizi noi la plantele agricole a căror capacitate de producţie trebuie studiată în diferite condiţii de cultură. De asemenea se elaborează mereu noi procedee de lucrare a solului şi de aplicare a îngrăşămintelor, a amendamentelor, microelementelor, precum şi noi mijloace de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, mijloace care trebuie studiate în diferite regiuni, la diferite specii de plante agricole.

Există o strânsă interdependenţă între dezvoltarea cercetărilor şi progresul practicii agricole, deoarece producţia reflectă nivelul cercetărilor şi invers.

Câmpul de experienţă are o însemnată valoare educativă deoarece el deprinde cu observaţia exactă şi îndelungată şi cu răbdarea de a aştepta ca rezultatele experimentale anuale, să fie confirmate repetat, mai mulţi ani la rând.

De asemenea câmpul de experienţă obligă să se interpreteze, prin raţionamente profunde, reacţia complexă a plantelor agricole faţă de influienţa multiplilor factori de vegetaţie.

I.2. Terminologia specifică. Prin experienţă de câmp se înţelege o cultură comparativă executată după anumite reguli, pe parcele egale ca mărime şi grupate cât mai strâns pe teren, aşezată în condiţii naturale identice celor din cultura mare şi planificată cu scopul de a afla cultivarul (soiul, hibridul) sau/şi tehnicile de cultivare (lucrări ale solului, tratamente fitosanitare, fertilizări, combaterea buruienilor etc.) care reuşesc să realizeze producţiile cele mai mari şi superioare calitativ, cu costuri economice cât mai mici.

La calcularea costurilor se vor lua în cosiderare şi alţi factori cum ar fi producţia secundară (paie, coceni la cereale, vreji la leguminoasele pentru boabe, etc.) starea de fertilitate a solului după cultura respectivă (de ex. mai bogată în N după leguminoase mai săracă în N, P, K după fl. soarelui, sfeclă).

Câmpul de experienţă este porţiunea de teren, pe care se execută exprerienţele de câmp denumite şi culturi comparative.

O cultură comparativă este constituită din parcele experimentale, care trebuie observate , îngrijite şi recoltate separat..

Într-o experienţă de câmp se compară cultivare (soiuri, hibrizi), îngrăşăminte, metode culturale etc. care deoarece varaiză de la o parcelă la alta se numesc variante.

Fiecare variantă este repetată de mai multe ori; parcelele experimentale, ocupate de aceeaşi variantă, se numesc parcele-repetiţii ale acelei variante; vom avea deci într-o experienţă,l parcela-repetiţie I, şi a II-a, a n-a a unui soi, îngrăşământ etc. Repetiţia cuprinde totalitatea parcelelor care cuprinde o singură dată toate variantele

Grupa de parcele, ocupate de variante diferite aparţinând şi înşiruite orizontal, se numeşte bloc; când parcelele sunt înşiruite vertical, grupa de parcele se numeşte coloană.

Se numesc perdele sau parcele protectoare parcelele marginale, care nu sunt ocupate de variantele din experienţă, dar a căror prezenţă este necesară deoarece apără parcelele experimentale de pe laturi de influenţa marginii provocată de cărări sau drumuri.

Experienţele pot fi monofactoriale şi polifactoriale. Sunt experienţe monofactoriale, experienţele în care se urmăreşte acţiunea numai a unui singur factor, de ex. numai a soiurilor (hibrizilor) sau numai a îngrăşămintelor, tratamentelor etc. ceilalţi factori fiind menţinuţi constanţi. Experienţele polifactoriale cercetează simultan, în aceeaşi cultură comparativă, acţiunea mai multor factori, de ex. a soiului, a cantităţii de sămânţă (experienţă bifactorială) sau a soiului, a cantităţii de sămânţă, a plantei premergătoare(experienţă trifactorială).

Experienţele pot fi simple adică executate un singur an şi într-un singur loc sau pot fi în serie, adică una şi aceeaşi experienţă să fie executată mai mulţi ani de-a rândul sau în mai multe localităţi sau şi una şi alta.

I.3. Parcelele experimentale: forma, mărimea, repetiţia, numărul, blocul, distribuţia.

Parcela experimentală reprezintă elementul fundamnetal al câmpului de experienţă, deoarece, numai prin cântărirea recoltei ei se obţin indicaţii asupra capacităţii de producţie a variantelor.

Pentru a putea exprima just productivitatea variantelor pe care le reprezintă , parcelele experimentale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie egale ca mărime, exact măsurate;

- să fie complet semănate (plantate) pe toată suprafaţa;

- să cuprindă un masiv complet (fără goluri) de plante, prin executarea corectă a lucrărilor de îngrijire, iar de le cântărire se vor elimina plantele care au suferit influenţa golurilor a marginii etc.

- Să cuprindă un număr suficient de mare de plante recoltabile spre a elimina influenţa individualităţii plantelor, deoarece productivitatea parcelei experimentale este deteminată de către masivul de plante şi nu de către plantele izolate ale căror variaţii individuale deformează capacitatea reală de producţie a variantei, adică acea productivitate pe care ar fi arătat-o dacă parcela respectivă ar fi fost desprinsă din masivul dens din cultura mare. Acest fapt impune o mărime minimă, sub care nu trebuie să scadă suprafaţa parcelei.

Forma. În experienţele de câmp se folosesc parcele fie pătrate, fie dreptunghiulare. Sunt preferate de obicei, parcelele dreptunghiulare, lungi şi înguste deoarece:

- cuprind cât mai mult din variaţiile existente în solul câmpului de experienţă; în cazul unui sol neuniform acestea sunt de preferat, cu condiţia ca lungimea lor să fie fie plasată în direcţia celei mai mari variaţii a terenului; parcele sunt recomandate pe solurile uniforme;

- apropie pe teren parcelele ocupate de diferite variante, făcând prin aceasta ca fluctuaţia recoltelor, pricinuită de neuniformitatea terenului, să fie mai mică;

- uşurează trecerea pe teren a culturii comparative precum şi semănatul, observaţiile, recoltarea manuală etc;

- micşorează risipa de teren, ocazionată de lăsarea de drumuri şi de prezenţa fâşiilor de la capetele parcelelor;

La parcelele dreptunghiulare, raportul dintre lungime şi lăţime se consideră favorabil când variază între 4/1 până la 10/1.

Adoptarea formei parcelelor este condiţionată de:

- Metoda de aşezare a experienţelor.

- Lăţimea maşiinii de semănat când semănatul se realizează mecanic.

- Lăţimea maşiinii de recoltat când recoltatul se realizează mecanic.

- Dimensiunile terenului care stă la dispoziţie.

- Necesitatea de a înlătura influenţa marginii şi a vecinilor, care este cu atât mai mare cât parcelele sunt mai lungi.

- Necesitatea (când este cazul) de a reduce încrucişările spontane, care sunt mai frecvente în parcelele lungi decât în cele pătrate.