Vița de Vie

INTRODUCERE

Viţa de vie şi vinul au însoţit civilizaţiile omenirii de la primele începuturi. De-a lungul veacurilor viţa de vie a fost socotită simbol al fecundităţii, bogăţiei şi sănătăţii, iar vinul ca băutură sfântă care uneşte pe om cu Dumnezeu, de la naştere şi până la moarte.

Publicaţiile viniviticole apărute în secolul al XX-lea au avut un mare rol în transmiterea rezultatelor, îndrumărilor şi informatiilor. O cale de popularizare a cunoştinţelor şi realizărilor din acest domeniu au avut-o almanahurile.

O altă cale de transmitere a cunoştinţelor şi a problemelor organizatorice, economice şi sociale ale sectorului vitivinicol a reprezentat-o revistele de specialitate.

Literatura vitivinicolă este reprezentată prin numeroase scrieri de specialitate editate sub formă de broşuri, manuale, cărţi, cursuri, tratate şi monografii. Ele reflectă problematica epocii în care au fost elaborate, preocuparea de a propulsa activitatea vitivinicolă prin îndrumări, idei şi soluţii rezultate din studiile, experienţa şi practica autorilor.

Ordinul Rhamnales

Plantele din acest ordin au la baza staminelor un disc nectarifer. Deosebirea importantă constă în reducerea staminelor la 5, prin avortarea staminelor de pe cercul extern.

Familia Vitaceae

Din această familie fac parte circa 700 specii răspândite în zona caldă şi zona temperată. Sunt plante lemnoase, agăţătoare, adesea cu cârcei, tulpină noduroasă; frunzele sunt alterne, simple, palmat lobate, uneori întregi, stipelate. Inflorescenţa este un panicul monopodial ramificat, cu o axă principală şi ramuri terminate în dihazii reduse sau o cimă veritabilă, compusă dintr-o axă repetat bifurcată, aşezată de regulă opus frunzelor. Florile sunt mici, radiar simetrice (actinomorfe), de tipul 4 sau 5, hermafrodite poligame sau dioice; caliciul cu 4-5 dinţi; corola cu 4-5 petale, libere sau lipite la vârf, caducă; stamine 4-5, aşezate în faţa petalelor; gineceul liber, cu 2 loji, în fiecare lojă cu câte 2 ovule anatrope, ascendente. Între androceu şi gineceu se află un disc nectarifer liber sau lipit cu baza ovarului. Are stilul scurt, stigmatul de formă variată, cu 2-4 lobi mai mult sau mai puţin dezvoltaţi: fructul este o bacă cărnoasă mai mult sau mai puţin suculentă, cu 2-4 seminţe cu tegument scleros şi endosperm oleaginos.

Familia cuprinde 12 genuri, cu circa 450 specii, răspândite în toate regiunile tropicale, subtropicale şi temperate ale globului.

Din punct de vedere anatomic se caracterizează prin vase cu punctuaţii scalariforme şi prin prezenţa rafididelor şi a maclelor de oxalat de calciu în toate organele.

Familia Vitaceae se împarte în două subfamilii: Leeoideae şi Vitoideae, pe baza unor particularităţi morfologice referitoere le frunze şi floare; în unele lucrări ambele subfamilii sunt considerate ca familii.

Genul Vitis

Acest gen cuprinde arbuşti târtori, agăţători cu tulpini şi ramuri (coarde) flexibile.

Scoarţa se desprinde sub formă de fâşii. Frunzele sunt întregi, palmat lobate sau palmat digitate, rar laciniate. Are cârcei bifurcaţi sau trifurcaţi. Inflorescenţa este compusă din dihazii reunite într-o paniculă. Florile sunt mici, galbene verzui, hermafrodite, poligame sau dioice. Are caliciul rudimentar, cu 5 dinţişori; corola cu 5 petale cu prefloraţia valvată; în timpul înfloririi corola în formă de scufie se desprinde şi cade. Are 5 stamine. La baza gineceului se află un disc format din 5 glande nectarifere galbene. Gineceul este bicarpelar, bilocular, cu câte doua ovule ascendente, apotrope cu stilul scurt, cu stigmat discoidal. Fructul este o bacă (boabă) cu 2-4 seminţe piriforme. Seminţele se află pe partea ventrală cu două adâncituri longitudinale şi un rafeu, pe partea dorsală; chalaza are formă circulară sau eliptică, tegumentul este scleros, endospermul oleaginos.

Genul cuprinde circa 30 specii, cele mai multe răspândite în zona temperată a emisferei nordice.

Vitis vinifera

Este un arbust târâtor şi agăţător. Scoarţa de pe lujerii bătrâni se desface în fâşii; lăstari tineri sunt glabri mai mult sau mai puţin tomentoşi. Au cârcei bifurcaţi sau trifurcaţi. Au frunze adulte orbicular cordate, mai mult sau mai puţin 3-5 lobate, rar laciniate, de 5-20 cm în diametru, cu sinusuri mai mult sau mai puţin pronunţate, cel peţiolar în formă de V sau U, uneori în formă de liră cu fundul rotund; limbul pe faţă glabru sau mai mult sau mai puţin pubescent pe dos cu peri scurţi şi aspri, amestecaţi cu peri lungi, adeseori cu aspect păienjenos tomentos, pe margini neregulat dinţat, cu dinţi de obicei mai mult sau mai puţin ascuţiţi. Toamna frunzele se colorează în galben, galben brun sau roşu. Inflorescenţa este compusă din dihazii neregulate, aşezate într-un panicul mai mult sau mai puţin lax, adeseori însoţit de un cârcel. Florile sunt mici, galbene verzui, hermafrodite sau poligame, rar numai mascule, pe indivizi monoformi. Au caliciul rudimentar, cu 5 dinţişori şi corola cu 5 petale lipite la vârf, caducă în momentul înfloririi, la florile femele uneori stelată. Au 5 stamine, opuse petalelor, de aceeaşi lungime cu acestea, la florile femele scurte şi curbate în afară. Discul nectarifer este alcătuit din 5 glande de culoare galbenă portocalie, unite între ele; stil scurt cu stigmat capitat, uşor turtit; ciorchine de formă şi mărime variată, de la cilindric până la cilindroconic sau reniform mai mult sau mai puţin aripat, cu boabele mai mult sau mai puţin îndesuite sau lax (răsfirat). Boabele, în general, sunt mari sau de mărime mijlocie, de 10- 25 mm în diametru, sferice sau elipsoidale, cu miezul cărnos, suculent şi cu gust plăcut, dulce sau acrişor, albe verzui, galbene aurii, albastre- violete sau negre, în general brumate, datorită unui strat subţire de ceară. Gustul şi aroma strugurilor variază şi sunt caracteristici pentru unele soiuri. Seminţele sunt câte 2-4, de 5-7 mm lungime şi 4-5 mm grosime, piriforme sau elipsoidale, lung rostrate; chalază în formă de disc, situată pe partea dorsală a seminţei şi refeu filiform; maturitatea fructelor VIII-IX.

Este culivată în toate provinciile, susţinută pe araci, sârmă, bolţi sau urcătoare pe arbori până la 20-30 m înaltime. Creşte începând de la nivelul mării şi până în regiunea subcarpatică, mai ales în locuri uscate. Exemplarele bătrâne ajung uneori până la 15 cm în diametru.

Observaţie: suprafaţa totală a viilor de la noi este evaluată la circa 200 mii hectare, iar printre ţările producătoare de vin, ţara noastră ocupă un loc de frunte. În anii normali şi până la altitudini de circa 300m , strugurii ajung la completa lor maturitate, la altitudini mai mari, chiar dacă sunt lăsaţi pe ramuri până dă bruma, strugurii rămân acri. Toamna viţa de vie se îngroapă pentru apărarea împotriva îngheţului.

Filogenia speciei Vitis vinifera este controversată. Unii autori susţin că ar deriva din Vitis silvestris, iar alţii ar fi de origine polifiletică, adică s-ar trage din mai multe specii sălbatice, astăzi dispărute. Frunze fosile de la Vitis vinifera au fost găsite în Toscana şi la Montepellier.

Viţa de vie este considerată ca una din cele mai vechi plante cultivate. Seminţele ei s-au găsit în săpăturile staţiunilor preistorice şi explorările aşezărilor lacustre. Apoi, vechi picturi murale şi basoreliefuri din templele egiptene şi asiriene reprezintă momente din cultură, culesul viţei de vie şi prepararea vinului. În primul veac al erei noastre Columella cunoştea 50 de varietăţi cultivate, iar Plinius putea să deosebească 90 de varietăţi. Cei mai mulţi autori consideră Armenia şi Trascaucazia drept patria de origine a viţei de vie; în aceste ţări se găsesc şi astăzi în stare spontană butucii cei mai bine dezvoltaţi.

Înainte de invazia filoxerei (1884) ţara noastră posedă o bogată colecţie de soiuri indigene. În urma ravagiilor cauzate de periculosul parazit, n-au mai rămas din vechile noastre soiuri decât mici suprafeţe cultivate pe soiuri nisipoase,în unele regiuni ale ţării. Aceste soiuri au suferit ulterior profunde modificări, fiind altoite pe specii americane, rezistente la atacul filoxerei.