Determinarea Sărurilor din Sol

I. INTRODUCERE

Solul reprezintă partea superficială a scoarţei terestre, fiind format din fondul mineral al acesteia, ca urmarea a unui complex de procese mecanice, chimice, fizice şi biologice desfăşurate pe lungi perioade de timp.

Solul este un factor ecologic important pentru că:

- se află în strânsă corelaţie cu clima unei regiuni prin configuraţia, natura şi structura lui;

- de calitatea lui depinde formarea şi protecţia surselor de apă subterană şi de suprafaţă;

- determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel în mod indirect alimentaţia omului;

- are un rol hotărâtor în amplasarea localităţilor.

Datorită creşterii demografice, a dezvoltării industriale, extinderii agriculturii, calitatea solului se degradează continuu. Din acest motiv este necesară o cunoaştere şi o evaluare a problemelor privind calitatea solului.

O condiţie a dezvoltării durabile reprezintă necesitatea de a realiza un sistem de monitoring al calităţii solului. Acest sistem are la bază urmărirea unor obiective, care implică procedeele de prelevare şi analiză a calităţii solului. În Europa există programe de monitorizare a solului, orientate pentru verificarea caracteristicilor şi fertilităţi solului.

Obiectivele acestei lucrări sunt reprezentate de determinare a proprietăţilor solului prin analizarea sărurilor minerale şi a azotaţilor cu ajutorul metodelor cunoscute.

II. POLUAREA CHIMICĂ A SOLULUI ŞI INFLUENŢA SA ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Solul poate fi poluat:

- direct:

prin deversări de deşeuri pe terenuri;

din îngrăşăminte şi pesticidele aruncate pe terenurile agricole;

- indirect:

prin depunerea agenţilor poluanţi evacuaţi iniţial în atmosferă;

apa ploilor contaminate cu agenţi poluanţi spălaţi din atmosfera contaminată;

transportul agenţilor poluanţi de vânt de pe un loc pe altul;

infiltrarea prin sol a apelor contaminate.

Grupa substanţelor organo-clorurate se poate concentra de asemenea, în diverse, produse şi în organismul uman, în mod deosebit, în ţesutul adipos unde pot fi dozate prin recolte efectuate la autopsii sau intraoperator.

III. INDICATORI SANITARI AI POLUĂRII CHIMICE A SOLULUI

Indicatori sanitari ai poluări chimice a solului – recunoaşterea nivelului de poluare a solului este astăzi mult rămasă în urmă faţă de ceea a aerului şi a apei. Indicatorii sanitari folosiţi în prezent pentru depistarea gradului de poluare a solului pot fi împărţiţi în indicatori direcţi şi indicatori indirecţi.

Indicatori direcţi:

Indicatori direcţi se adresează substanţelor chimice poluante ajunse pe sol care au o acţiune nocivă, prin ele însele asupra sănătăţii omului. De cele mai multe ori, aşa cum de altfel am văzut influenţa nocivă a substanţelor chimice, poluante ajunse pe sol, se produce prin intermediul aerului, apei sau plantelor. Plantele concentrează însă cea mai mare parte a substanţelor chimice poluante din sol. Un aspect important legat de stabilirea acestor norme este reprezentat şi de stabilirea sau biodegradabilitatea substanţei chimice poluante în sol. Un alt aspect care de fapt reprezintă un criteriu important în stabilirea normelor sanitare a substanţelor chimice poluante din sol. Cercetarea acestei acţiuni se desfăşoară în mod experimental prin punere în contact a speciilor microbiene autopurificatoare izolate din sol cu substanţa chimică poluantă în concentraţi variabile. Cel mai frecvent, cercetarea se face pe germeni psihrofili. Acest criteriu de normare a CMA pentru substanţele chimice poluante din sol de fapt fac trecerea între indicatorii de poluare şi cei indirecţi.

Indicatori indirecţi:

Indicatori indirecţi de poluare chimică a solului sunt de fapt elemente care nu sunt nocive prin ele însele asupra sănătăţii omului. Ca indicatori indirecţi de poluare a solului se poate folosi diverşi produşi intermediari (amoniac nitraţi, hidrogen sulfurat) sau chiar produşi finali (nitraţi, fosfaţi, sulfaţi) ai substanţelor organice poluante.

Raportul N organic teluric/N organic total este întotdeauna subunitar, deoarece o parte a azotului din sol în azot teluric, dar cu cât această parte mai mare, cu cât este mai aproape de unitate cu atât solul poate fi considerat mai curat. Astfel sub 0,70 şi 0,85 poluarea medie, între 0,85-0,95 poluare redusă şi peste 0,95 sol curat.

IV. PRELEVAREA PROBELOR DE SOL

Prelevarea probelor este cea mai importantă etapă pentru un proces analitic. Prelevarea poate implica procedee foarte complicate necesitând adesea mai multe stadii de subîmpărţire înainte de a se obţine rezultatul analitic final. Pentru elaborarea unei proceduri eficiente de prelevare trebuie să se ţină seamă de următoarele aspecte:

- proba luată trebuie să fie reprezentativă pentru volumul întregului material

- trebuie determinată cantitatea de probă ce urmează să fie prelevată

- manipularea şi păstrarea ulterioară a probei trebuie să fie corectă.

O procedură de prelevare poate implica mai multe etape înaintea realizării materialului ( figura nr. 1). Probele de sol recoltate nu se analizează în laborator în mod direct ci sunt funcţionate în sub-probe de sol. Recoltarea probelor de sol pentru analiză este influenţată de anumiţi factori (microrelief, varietatea culturilor), care pot conduce la erori de recoltare (figura nr. 2).