Prioritizarea Speciilor

INTRODUCERE

Conservarea biodiversităţii necesită o serie de decizii complexe. Indiferent daca ne place sau nu, de multe ori deciziile noastre pentru protejarea speciilor sunt determinate de fondurile disponibile. Cu un buget limitat, precum şi o multitudine de habitate din care putem alege, care parcele ar trebui să fie achiziţionate pentru a atinge obiectivele de conservare?

În practică, există numerosi factori implicate. Ca si într-o situaţie de urgenţă medicală, trebuie să luăm decizii dificile despre care "pacienţi" pot fi salvati, care au nevoie urgentă de ajutor imediat, şi care vor supravieţui chiar şi în lipsa intervenţiei noastre imediată. Printre problemele-cheie care trebuie abordate sunt:

- Nu toate speciile au aceeași valoare conservativă. Speciile ce sunt rare sau periclitate la nivel global, sau joacă un rol important în funcţionarea ecosistemelor („specii cheie”) pot fi considerate mai “importante” pentru conservare decât alte specii

- Nu toate habitatele au o valoare egală. Unele habitate, dacă vor fi folosite în scopuri de conservare, vor promova obiectivele de conservare într-un mod mai eficient decât altele. Prin urmare, conservaţioniștii trebuie să cunoască favorabilitatea diferitelor fragmente de habitat, natura lor, precum și noiţiuni de ecologia peisajelor.

- Conservarea nu are loc cu un aspirator. Ea necesită interacţii cu planurile sociale și politice ale unei anumite regiuni, și acţiunile deseori necesită compromisuri.

Scopul acestui exerciţiu este de a introduce trei concepte importante în practica luării deciziilor de conservare: schemele de prioritizare, indicii de favorabilitate a habitatului și modelele de optimizare. Le vom discuta pe fiecare, și apoi le vom integra îndr-un model ce poate determina cum se pot achiziţiona habitate în scopuri conservaţioniste. Acest exerciţiu funcţionează bine dacă vom colecta date reale dintr-o anumită regiune pentru a le folosi în model.

Scheme de prioritizare

Să presupunem că vi s-a solicitat să identificaţi speciile de plante dintr-un anumit areal ce prezintă cel mai mare interes pentru conservare. Cum veţi proceda în a distinge speciile ce necesită intervenţie imediată, cele ce nu sunt în prezent în pericol dar pot deveni ameninţate și cele ce se pare că nu sunt ameninţate de nimic? O abordare este accea de a dezvolta o schemă de prioritizare a speciilor (Hunter 1996). Schema dumneavoastră de prioritizare se va concentra pe acele criterii pe care le consideraţi importante pentru conservare. De exemplu, dacă consideraţi că speciile cu puţini indivizi necesită un efort de conservare mai mare decât speciile abundente, atunci criteriul este “mărimea populaţiei”. În acest caz, speciile cu puţini indivizi vor obţine scoruri mai mari decât cele abundente. În mod similar, dacă consideraţi ca speciile ce scad din punct de vedere al efectivului populaţional sunt mai importante decât cele ale căror număr populaţional este stabil, criteriul de conservare va fi „tendiţa populaţiei”.

Să presupunem că ne confruntăm cu o specie ce este local foarte rară, dar abundentă la nivel

gobal; criteriul este “abundeţa locală”. Ce punctaj vom acorda unei asemenea specii? I-am putea acorda un scor mare daca specia beneficiază de un suport crescut din partea comunităţii locale, sau dacă protejarea ei într-un areal înseamnă protejarea a altor câteva specii. Totuși, pentru că specia este abundentă la nivel global, s-ar putea decide folosirea unor fonduri limitate pentru conservare în favoarea altei specii care este rară pretutindeni (Hunter și Hutchinson, 1994).

Ca și conservaţioniști, determinaţi ce criterii sunt mai importante pentru evaluare, și ar trebui să fiţi capabili să vă justificaţi alegerile. În mod ideal, criteriile vor fi independente unul de altul, astfel încât dacă se cunoaște scorul pentru un criteriu sa nu se cunoască automat și scorul pentru alt criteriu. În acest exerciţiu vom folosi “abundenţa globală,” “ameninţările la adresa populaţiei,” și “tendinţa populaţiei” drept criterii pentru conservare. În realitate, se vor folosi probabil mai multe criterii. În acordarea de scoruri se poate folosi o scară de scoruri potenţiale de la 1 la 5, în care 5 indică cea mai mare prioritate de conservare și 1 pe cea mai redusă. În mod ideal, veţi avea la dispoziţie date care să vă ajute să acordaţi scorurile în mod obiectiv. De exemplu, datele obţinute din monitorizări pe termen lung ne vor ajuta să determinăm dacă tendinţa populaţiei este de descreștere rapidă (specia primește un scor de 4 sau 5), stabilă (scor de 3 ) sau de creștere (scor 1 sau 2).

Figura 1 prezintă o schemă ipotetică de prioritizare pentru 3 speci. Specia 1 este foarte abundentă, populaţia ei nu e actualmente ameninţată în nici un mod măsurabil, și tendinţa populaţiei este una stabilă. Așa că ea primește un scor de 1 pentru abundenţă globală și ameninţări la adresa populaţiei, și 3 pentru tendinţa populaţiei. În contrast, specia 3 este rară la nivel global, cu ameninţări importante la adresa sa pentru că arealul său și mărimea populaţiei este atât de mică. Specia primește un scor de 5 pentru abundeţă globală și ameninţări la dresa populaţiei. Deși numeric, populaţia sa este destul de mică tendinţa ei este destul de stabilă, așa cp specia primește un scor de 3 la tendinţa populaţiei.