Factorii Generali ai Comunicării

Obiective:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vom fi capabili:

1. Să identificăm structura complexă a actului de comunicare cu evidenţierea tuturor factorilor determinanţi pentru mecanismul acesteia;

2. Să analizăm rolul actorilor comunicării în interdependenţa acestora;

3. Să argumentăm rolul factorilor de cod şi de canal în funcţionarea mecanismelor psihologice ale comunicării;

4. Să demonstrăm modul în care factorii de context şi de mediu influenţează realizarea comunicării;

5. Să evidenţiem complexitatea şi interdependenţa factorilor care determină şi configurează comunicarea

Cuvinte cheie: variabile de personalitate, variabile cognitive, variabile sociale, statut şi rol social, reprezentare socială

Să analizăm următoarea situaţie de comunicare, în care Franz Kafka i se adresa epistolar tatălui său:

Ne propunem să identificăm categoriile de factori care determină, în general, comunicarea. Care credeţi că sunt acestea, pornind de la textul oferit? Se poate constata că în orice situaţie de comunicare, inclusiv cum este cea precedentă, se manifestă trei categorii de factori determinanţi ai comunicării, după cum urmează (1, p. 16-32):

1. factorii umani ai comunicării („actorii” comunicării);

2. factorii cod şi canal al comunicării;

3. factorii de context şi mediu al comunicării

Fiecare dintre aceştia, prin specificul lor, dar, mai ales, în interdependenţă cu ceilalţi, determină o anumită configurare a comunicării şi, mai ales, efectele acesteia.

2.1. Factorii umani ai comunicării

Existenţa umană în ipostaza sa de „actor” al comunicării poate fi abordată ca locutor/interlocutor din perspectiva a trei categorii de variabile care devin semnificative atât pentru conţinutul cât şi pentru forma comunicării:

1.1. variabile generale de personalitate (după Abric, psihologice, 1,p . 16);

1.2. variabile cognitive (care, în opinia noastră sunt tot psihologice, motiv pentru care nu am păstrat denumirea propusă de Abric primei categorii de variabile şi am reformulat-o);

1.3. variabile sociale

2.1.1. Variabile generale de personalitate

În situaţia de comunicare descrisă precedent, suntem interesaţi să înţelegem de ce se declanşează actul comunicării, ce determină iniţierea sa şi care este scopul, psihologic, vorbind, al acesteia. Deşi este evident că în orice proces de comunicare ne implicăm cu întreaga noastră personalitate, componentele acesteia trebuie decelate mai bine, ca şi interdependenţa lor. Conform modelului lui Kurt Lewin (apud 1, p.16), ceea ce stă la baza iniţierii procesului este starea de tensiune pe care o trăieşte fiecare individ ca urmare a raportului ce se constituie, pe de-o parte, între ansamblul de forţe care îl influenţează (forţe interne, legate de subiectivitatea persoanei, şi forţe externe, din partea mediului), şi, pe de altă parte, sistemul de nevoi generate de aceste forţe. Starea de tensiune o dată constituită determină căutarea şi obiectivarea unor comportamente de adecvare la aceasta şi de depăşire cu succes, vizând în esenţă reducerea tensiunilor şi satisfacerea nevoilor (vezi Figura 1, 1, p. 16).

Figura 1 - Principiul funcţionării psihologice

Dacă urmărim conotaţia forţelor care acţionează asupra individului la un moment dat, suntem deacord că ele pot fi (ibidem, p. 17):

- forţe pozitive, care corespund nevoilor de perfecţionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creează tensiuni pozitive, care vor da naştere unui comportament de apropiere, ce vizează rezolvarea acestor tensiuni;

- forţe negative, care corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sua situaţii, de a face în aşa fel încât să nut e întâlneşti cu cineva, de evita un eveniment. Ele creează tensiuni negative, care stau la baza comportamentului de evitare (ca în Figura 2, idem).

Figura 2 – Principalele tipuri de comportament

Având în vedere că tipul de comportament practicat urmăreşte satisfacerea motivaţiei de bază, respectiv satisfacerea trebuinţelor şi reducerea tensiunilor, în mod absolut firesc individul care transmite un mesaj va face o selecţie, filtrare şi prelucrare a informaţiei din această perspectivă, activitate caracterizată atât prin mecanisme conştiente cât şi inconştiente. Evidenţiem două dintre acestea, cele mai frecvente şi pregnante (ibidem, p. 18):

- mecanismele proiective – concretizate cel mai adesea în două direcţii:

a) a asimila gândirea celuilalt, adică a considera că acesta gândeşte şi simte la fel ca tine, a pune pe seama acestuia propriile sentimente, a crede că el funcţionează interior identic cu tine. Acest mecanism antrenează lipsa comunicării reale, pentru că implică ignorarea diferenţelor dintre locutori, specificitatea fiecăruia dintre aceştia, luarea în considerare a acestei specificităţi, indiferent că ea vizează aspectul cognitiv sau afectiv (de exemplu, un părinte care comunică copilului său adolescent nemulţumirea legată de performanţele şcolare slabe obţinute de acesta. El proiectează asupra copilului propriile sale argumente şi starea de insatisfacţie pe care o trăieşte şi este complet mirat când constată că acesta nu îl înţelege şi nu rezonează afectiv cu el; tânărul are alte priorităţi - de exemplu, muzica de tip electronic, şi alte sentimente legate de performanţele sale şcolare, de exemplu sentimentul de indiferenţă faţă de acestea şi, concomitant, de încredere în posiblităţile sale intelectuale care îl vor feri de un eventuale eşec şcolar–n.n);

b) a atribui celorlalţi o serie de atitudini menite să justifice sentimentele şi comportamentul subiectului faţă de aceştia (de exemplu a atribui celorlalţi atitudinea de indiferenţă, pentru a justifica lipsa ta de comunicare cu ei; a atribui acestora atitudinea de preţuire a violenţei pentru a justifica propria ta violenţă; a le atribui atitudinea de preţuire a muncii pentru a justifica implicarea ta în muncă peste programul zilnic de la birou – n.n.)

- mecanismele de apărare – intră în joc atunci când informaţia receptată sau care trebuie să fie transmisă este percepută ca un pericol pentru echilibrul intern al locutorului. Acesta va restructure informaţia în aşa fel încât ea să nu mai reprezinte un factor de risc, astfel încât să corespundă structurii sale psihlogice anterioare, să nu o poată altera. Asistăm la o încercare de proces de “conservare axiologică”, de protejare a sistemului personal de valori, vizibil prin următoarele forme curente (ibidem, p. 18-19):