Caiet lucrări practice - respirator

Structura şi funcţia aparatului respirator

I. Structurile şi modalităţile prin care se realizează transportul gazos

Respiraţia este o funcţie vitală a organismelor vii, prin care se realizează schimbul de oxigen şi dioxid de carbon al acestora cu mediul înconjurător, astfel asigurându-se homeostazia gazoasă implicată în metabolismul celular (I. Hăulică).

Respiraţia este un termen general care descrie schimbul de gaze din interiorul organismului uman şi ea poate fi clasificată în respiraţie externă şi respiraţie internă.

1. Respiraţia externă

a. Acest termen descrie schimbul de gaze care are loc la nivelul membranei capilare alveolare şi a capilarelor pulmonare.

b. Atunci când o persoană inspiră şi aerul ajunge în alveole prin căile arborelui traheobronsic, oxigenul difuzează prin peretele alveolar şi spaţiul interstitial şi apoi trece în curentul sangvin principal, difuzând prin peretele capilarelor pulmonare. Procesul este invers în cazul dioxidului de carbon.

2. Respiraţia internă

a. Acest termen descrie schimbul de gaze care are loc între capilarele pulmonare şi celule ţesuturilor învecinate.

b. Respiraţia internă apare cand oxigenul din sângele arterial difuzează din celulele rosii sanguine (hematii) în ţesuturile care necesită aport de oxigen pentru buna lor funcţionare. Procesul se inversează în cazul dioxidului de carbon.

I.1. Componentele aparatului respirator sunt reprezentate de către căile aeriene superioare şi inferioare şi plămânii, adăpostite în cutia toracică.

Sistemul toraco-pulmonar are rolul de a asigura realizarea schimbului de gaze între mediul extern şi cel intern.

A. Toracele

1. Funcţie

a. Principala funcţie a cutiei toracice este de a proteja organele interne implicate în respiraţie, circulaţie şi digestie.

b. Cutia toracică oferă locul de fixare pentru musculatura respiratorie care lărgeşte mecanic toracele pe durata inspiraţiei şi de îl comprimă pe durata expiraţiei.

c. Toracele este locul de fixare pentru musculatura extremităţii superioare a corpului care este implicată în activităţile de ridicare, împingere şi tragere. Aceste activităţi sunt în mod normal efectuate în conjuncţie cu efortul respirator.

2. Structura toracelui

a. Posterior

Porţiunea dorsală a coastelor se articulează cu cele 12 vertebre toracale la nivelul articulaţiilor costo-transversale şi costo-vertebrale.

b. Anterior

1. Coastele 1-7 se articulează direct cu sternul prin intermediul cartilajelor costale.

2. Coastele 8-10 au fixare cartilaginoasă pe coastele menţionate anterior.

3. Coastele 11 şi 12 sunt flotante (libere).

B. Căile respiratorii superioare sunt alcătuite din: cavitatea nazală, faringele şi laringele.

a. Cavitatea nazală

b. Faringele

1. Funcţie

a. Încălzeşte aerul inspirat până la temperatura corpului

b. Filtrează şi înlătură impurităţile din aerul inspirat. Căptuşeala mucoasă are celule care secretă mucus (caliciforme) şi celule ciliate. Cilii şi mucusul reţin particulele străine. Prin strănut se elimină mare parte din aceste particule.

2. În caz de boală sau de temperatură ridicată a organismului :

a. Membrana mucoasă tinde să se usuce, astfel că organismul secretă mai mult mucus. Acest mucus se usucă şi ciclul se reia.

b. Acţiunea cililor este inhibată datorită uscării mucusului.

c. Pacientul are tendinţa de a respira pe gură, ceea ce scade gradul de umezire a mucusului şi îi creşte vâscozitatea.

c. Laringele

1. Se întinde de la C-3 la C-6

2. Controlează curentul de aer şi, prin contracţia sa rapidă, previne pătrunderea în căile aeriene a alimentelor, lichidelor şi a obiectelor străine.

C. Căile respiratorii inferioare – arborele traheo-bronșic

Căile aeriene inferioare sunt reprezentate de trahee şi de bronhii. Toate aceste căi sunt aerovectoare, cu rol de a conduce aerul atmosferic în plămâni, precum şi de a-l încălzi şi curăţa de anumite particule străine, asigurând şi funcţii speciale (fonaţia şi olfacţia).

Plămânii sunt constituiţi din arborele bronşic şi din parenchimul pulmonar. Aceştia sunt organizaţi în lobi, segmente, lobuli şi acini pulmonari

Aerul inspirat, trecând prin naso-faringe, laringe și trahee, se încălzește și se amestecă cu vaporii de apa, prin trahee, bronhii, bronhiole și ajunge prin canalele alveolare în alveolele pulmonare. Există un număr de 23 de ramificaţii ale arborelui traheobronşic

Traheea are lungimea de 10-12 cm (C7-T4), este un tub elastic, între laringe și bronhii. Pereţii antero-laterali au forma unui C și sunt alcătuite din cartilaj hialin (inele cartilaginoase). Peretele posterior închide cartilajul prin muşchi și ţesut conjunctiv, ca un inel. Mucoasa prezintă celule cilindrice care prezintă cili vibratili.

Bronhiile

Din bifurcaţia traheii rezultă cele două bronhii principale care pătrund prin hil în plămâni, unde se împart în bronhii lobare (trei pentru plămânul drept şi două pentru plămânul stâng). Acestea la rândul lor se divid în bronhii segmentare proprii structurii pulmonare. Acestea au aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprie. Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari. Ele dau bronhiole respiratorii ce se continuă cu canalele alveolare ai căror pereţi reprezintă dilataţii sub formă de saci în care se deschid alveolele pulmonare.

Bronhia principală, în funcţie de lobi, se împarte în două în stânga, iar în dreapta în 3 bronhii lobare (diametru 8-12 mm). Acestea din urmă se divid în câte 10 și 10 bronhii segmentare. De partea dreaptă lobul superior poate conține 1-3, lobuli, cel din mijloc 4-5, cel inferior 6-10. De partea stângă avem lobulul superior cu 1-5 lobuli, iar cel inferior cu 6-10 lobuli. Sub mucoasă se găsește musculatura netedă circulară, învelită de epiteliu cu cili vibratili ce conține glande seroase.

Bronhiile lobare şi segmentare au în structura lor schelet cartilaginos, bronhiile lobulare şi respiratorii îşi pierd scheletul cartilaginos, pereţii lor fiind fibroelastici şi cu musculatură netedă circulară, aceasta scăzând treptat în profunzime, la nivelul ductului alveolar fiind absentă.