Introducere în Sistemul de Operare Linux

următoarele atribute de baza:

- are un sistem ierarhizat de fişiere;

- asigură compatibilitatea între fişiere, dispozitive I/O şi mecanismele de comunicaţie între procese;

- oferă posibilitatea de a iniţia procese asincrone, multitasking;

- permite selectarea de către utilizator a interpretorului de comenzi;

- prezintă un grad înalt de portabilitate, fiind scris în proporţie de 90% in C.

Componentele sistemului de operare Linux sunt:

- nucleul LINUX (eng. kernel);

- interpretorul de comenzi (eng. shell);

- utilitarele (compilatoare, editoare de legături, editoare de text, analizoare lexicale, utilitare Web, etc.) şi programele utilizator.

Nucleul are rolul de a gestiona resursele fizice (procesor, memorie, dispozitive periferice) şi logice (procese, fişiere, etc). Interfaţa dintre nucleu şi aplicaţiile utilizator este asigurată de proceduri şi funcţii puse la dispoziţie direct de nucleu sau de o serie de biblioteci.

Interfaţa între utilizator şi sistemul de operare este formată din comenzi, care sunt de fapt programe ce se lansează în execuţie cu ajutorul interpretorului de comenzi. În momentul intrării unui utilizator într-un sistem Linux, sistemul stabileşte, pe baza unor informaţii înregistrate despre utilizator, interpretorul de comenzi ce va fi folosit şi lansează în execuţie acel interpretor. Există mai multe variante de interpretoare de comenzi (csh – C-shell; ksh – Korn shell; bash – Bourne again shell, etc.), deosebirile dintre acestea fiind legate de facilităţile de programare pe care le oferă utilizatorului, de o serie de elemente interactive şi de modul de prezentare a rezultatelor unei comenzi. Modul de funcţionare a unui interpretor de comenzi este ilustrat în fig. 1.1. Utilizatorul introduce o comandă (de obicei cu ajutorul unei tastaturi) terminată cu CR (Enter). Comanda este analizată şi dacă nu este detectată nici o eroare, programul corespunzător este citit de pe disc, încărcat în memorie şi executat. Dacă se detectează vreo eroare în sintaxă, se afişează un mesaj corespunzător. După terminarea programului, interpretorul preia controlul şi aşteaptă următoarea comandă.

Sintaxa generală a unei comenzi Linux este

comanda optiuni parametri

unde: comanda desemnează programul care execută serviciul solicitat;

optiuni particularizează modul de execuţie a comenzii;

parametri precizează obiectele asupra cărora se execută comanda.

În continuare vor fi prezentate, pe scurt, câteva comenzi Linux uzuale. Pentru mai multe detalii despre aceste comenzi se recomandă vizualizarea paginilor de help cu ajutorul comenzii man nume_comanda.

a) Comenzi pentru operaţii asupra fişierelor şi directoarelor

Sistemul de operare Linux recunoaşte 4 tipuri de fişiere:

- fişiere obişnuite - şiruri de octeţi fără o structură logică specială;

- fişiere speciale - sunt asociate dispozitivelor periferice. Astfel, se permite accesarea uniformă (folosind aceeaşi sintaxă) atât a fişierelor cât şi a dispozitivelor periferice, prin intermediul driverelor de dispozitiv;

Introducere în sistemul de operare Linux 2

- fişiere director (cataloage) - utilizate pentru structurarea sistemului de fişiere;

- fişiere FIFO - sunt fişiere speciale utilizate pentru realizarea comunicării între procese Linux;

- socket-uri - sunt fişiere speciale utilizate pentru realizarea comunicării între procese Linux.

citeşte următoarea comandăanalizează sintactic comanda eroare? comandăinternă? execută rutina corespunzătoare comenzii interne apelează fork creează un proces fiu apelează execpentru a executa programul asociat comenzii externe semnalizează sfârşitul procesului fiu afişează mesaj de eroare da da nu nu aşteaptă terminarea procesului fiu

Fig. 1.1. Organigrama ce descrie funcţionarea unui interpretor de comenzi Linux