Domeniul public

INTRODUCERE

Proprietatea l-a însoțit pe om din zorile civilizației. El este singura ființă care, dotată cu rațiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci și pe celelalte ființe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân și aplică sau cere aplicarea față de alți semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităților obștești, mai apoi a statului.

În diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat preocuparea de a justifica instituția proprietății, toate curentele, toate concepțiile au rămas unanime în a susține importanța și necesitatea ei.

Proprietatea este privită în dubla ei accepțiune: economică și juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societății omenești, producerea și procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viața socială și, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producției de bunuri materiale și de culegerea roadelor acestei activități.

Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică și se distinge prin apropriere, însușire a unui bun, iar titularul este îndreptățit să-și exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptățirea de a pretinde tuturor celorlalți de a se abține de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept.

Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relațiilor economice dintre oameni sunt în același timp și relații juridice, pe care aceștia le au între ei în legătură cu bunurile.

În ambele sale accepțiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activității umane desfășurate în sfera producției de bunuri materiale și spirituale. Această însușire operează fie individual, fie colectiv.

Deși termenul de „domeniu public” a apărut relativ târziu, în secolul al XIX-lea, creație a doctrinei juridice franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietății private, fiind considerate că aparțin colectivității (res extra patrimonium), în această categorie intrând aerul, apele, drumurile, porturile, teatrele, piețele, templele, mormintele, porțile și zidurile cetăților. Acest lucru denotă importanța proprietății publice, preocuparea asupra acesteia încă din cele mai vechi timpuri și totodată motivul pentru care am considerat a fi interesantă o lucrare în care să fie delimitat regimul juridic al acesteia.

Prevederile Constituției, ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilesc conceptul actual de domeniu public, cui aparține proprietatea publică, bunurile care fac parte din domeniul public, precum și caracteristicile acestuia.

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, bunuri care, potrivit legii ori prin natura sau destinația lor, sunt de uz sau interes public. Sunt bunuri de uz public bunurile de folosință generală, adică acele bunuri care pot fi folosite în același timp de toți membrii societății (drumurile și parcurile publice ș.a.).

Bunurile de interes public sunt bunurile destinate funcționării serviciilor publice (instalații, echipamente ș.a.) sau cele care, prin importanța social - economică, valoarea culturală sau istorică (colecțiile de artă, muzeele ș. a.) fac parte din avuția națională și servesc intereselor generale ale societății sau ale colectivităților locale. Astfel, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute în Constituție, iar după cum reiese din prevederile constituționale, subiectele dreptului de proprietate publică sunt statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitole. Primele trei acoperă partea teoretică, începând cu dreptul de proprietate în general, continuând cu o clasificare a dreptului de proprietate și o dezvoltare succintă a dreptului de proprietate publică, și încheind cu o corelație între domeniul public și proprietatea publică. Ultimul capitol pune în practică o parte din teoria amintită în capitolele anterioare referindu-se la modul de trecere a bunurilor dintr-un tip de proprietate în alta și analizarea unui studiu de caz cu un asemenea conținut.

CAPITOLUL I.

PROPRIETATEA PUBLICĂ ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. Noțiunea, conținutul și caracterele dreptului de proprietate

1.1.1. Considerații generale

Dintre toate drepturile care fac parte din conținutul patrimoniului, dreptul de proprietate este de departe cel mai important. El este cel care-i oferă independență economică oricărui subiect de drept, dar și temeiul pe care se constituie desmembrămintele dreptului de proprietate privată și celelalte drepturi reale principale. Pe de altă parte, se poate spune că multe dintre drepturile de creanță nici nu ar putea exista fără dreptul de proprietate, luând naștere tocmai pentru a-1 pune în valoare. Am în vedere, spre exemplu, drepturile de creanță care se nasc în temeiul actelor juridice translative de proprietate sau împrumutul bunu rilor consumptibile, cum ar fi cel care are ca obiect o sumă de bani, care și el este translativ de proprietate.

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități econo mice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.

Înainte de a fi un drept, proprietatea este însă o realitate socială și economică. Această realitate a fost cunoscută încă din fazele incipiente ale organizării societății omenești. „A avea” și „al meu” nu sunt doar expresii, ci și moduri de raportare a individului sau a comunității din care acesta face parte față de bunuri și ele s-au născut înaintea constituirii unei autorități interesate și capabile să stabilească reguli general obligatorii, susceptibile de a fi impuse cu forța față de oricine.

Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și pentru societate a condus și la includerea în cuprinsul reglementărilor internaționale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.

Proprietatea, ca realitate economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate, a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementarilor edictate de acesta.