Dreptul de proprietate - reglementare juridică și efecte practice

CAPITOLUL 1 - Dreptul de proprietate conținut, caractere și reglementare juridică

1.1. Dreptul de proprietate

Istoria fiecărei societăți omenești, în oricare spațiu geografic ar fi apărut, se naște și se verticalizează prin proprietate. Proprietatea reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept.

Ca drept real fundamental, dreptul de proprietate s-a bucurat de ocrotirea autorităților încă din cele mai vechi timpuri, parcurgând mai multe etape de transformare, prin care a evoluat până la modalitățile în care este reglementat astăzi.

Originea lui incontestabilă, strâns legată de viața omului, de interesele particulare și generale ale societății, a reflectat caracteristicile dreptului în diferite etape de dezvoltare a societății umane.

Nu putem să discutăm despre proprietate, fără să discutăm de proprietar, care este titularul unui drept de proprietate.

În marea parte a legislației noastre termenii proprietate și drept de proprietate sunt sinonime. Astfel, art.44 și art.136 din Constituție folosesc atât termenul de proprietate cât și expresia drept de proprietate.

Termenul de proprietate are o dublă accepțiune : în sens larg, exprimă totalitatea relațiilor de producție, iar în sens restrâns desemnează acea parte a relațiilor dintre oameni care se stabilesc în legătură cu însușirea, aproprierea într-o formă socială a obiectelor naturii.

Sensul restrâns al noțiunii de proprietate trebuie abordat dintr-o dublă perspectivă: economică și juridică.

Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă însușirea, aproprierea bunurilor fizice sau incorporabile către om, în cadrul și prin mijlocirea unor forme sociale determinate.

Proprietatea, în accepțiunea sa economică, a existat încă de la începutul societății omenești și va dura atâta timp cât va dăinui aceasta deoarece nu poate exista viață socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și indispensabilă, însușirea de către producător a bunurilor necesare acelei producții.

În sens juridic, proprietatea apare ca un rezultat al consacrării raporturilor economice de proprietate în normele juridice și ia astfel, forma dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate reprezintă un complex de atribute ocrotite din punct de vedere juridic, în baza cărora titularul dreptului își poate satisface interesele sale legate de aproprierea unui bun, interese care sunt determinate și condiționate de existența relațiilor economice de proprietate, corespunzatoare unei societăți, la un moment dat.

De regulă, termenul de proprietate desemnează categoria economică a proprietății, iar expresia drept de proprietate, desemnează expresia juridică a proprietății privită în înțelesul de categorie economică.

Codul Civil prevedea în art.480 că, proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege.Este însă dificil să alcătuim o definiție completă unui fenomen atât de complex precum este dreptul de proprietate, recunoscut ca fiind: cel mai complet drept ce poate exista asupra unui lucru , însă definiția oferită de Codul Civil cuprinde elementele esențiale. Ea evocă existența în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu se referă expres decât la acel atribut care este esențial pentru existența sa, dreptul de dispoziție.

Pornindu-se de la această definiție legală și încercându-se scoaterea în evidență a elementelor celor mai caracteristice conținute de ea, au fost elaborate mai multe definiții doctrinare ale dreptului de proprietate, precum:

Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente .

Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare .

Acestea sunt de fapt, prelucrări ale definiției statuate în art.480 din Codul Civil, definiție ce rămâne baza tuturor celorlalte interpretări.

Art.136 al Constituției clasifică proprietatea în publică sau privată.

Astfel, art.552 Codul Civil, preluând dispozițiile art.136 alin.(1) din Constituție, prevede că proprietatea este publică sau privată, în timp ce alin.(2) al art.136 din Constituție dispune că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Această clasificare ne clarifică într-o oarecare măsură asupra formelor în care se prezintă dreptul de proprietate, orientându-ne spre cea mai importantă dintre acestea, anume împărțirea acestui în drept de proprietate publică și drept de privată.