Funcționalitatea statului de drept în România

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE STAT DE DREPT ȘI EVOLUȚIA SA DOCTRINARĂ

I.1. Cristalizarea conceptului de stat de drept

În prezent, în diverse conjuncturi și cu o referință deosebită în discursul public, conceptele de democrație și stat de drept sunt înfățișate drept intangibile. Nu este o aserțiune peiorativă, pentru că acestea aduc un beneficiu exorbitant societății, doar că în realitatea politico-juridică se ilustrează multe ideologii, concepții, proceduri care compromit intangibilitatea proclamată.

Problematica statului de drept își are lansarea de la constatarea inițială prin care statul este cel care proclamă o parte a normelor juridice, desigur ținând cont de o multitudine de factori. Cele pe care nu le emite el își trag puterea juridică tot de la stat, emiterea lor depinzând strict de recunoașterea acestuia. Statul le „înzestrează”, prin urmare, cu puterea sa de constrângere. Prin intermediul acestui context reiese faptul că puterea de stat are un grad ridicat de notorietate în societate, posedând monopolul contrângerii legitime. Așadar, particularitatea normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme prezente într-o societate este expres acordată de recunoașterea statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este indispensabil statului în capacitatea sa de conducere și organizare a societății. Prin prezența normelor juridice se determină organele statului și atribuțiile lor, relațiile dintre ele și cu societatea civilă, drepturile și libertățile acesteia. La fundamentul acestei interdependențe trebuie să își aibă existența în mod expres principiul legalității, recunoscut și garantat de către toate statele democratice.

Relația stat-drept exprimă în totalitate corelația dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe total diferite: statul - capacitatea de dominație și supunere, dreptul - capacitatea de ordonare și frânare. După opinia renumitului jurist de origine franceză, Leon Duguit, „dreptul fără forță e neputincios, dar forța fără drept este o barbarie” , exprimă faptul că prin lipsa prezentei interdependențe între aceste două fenomene sociale ar există o pură anarhie. Statul de drept sau statul de legalitate - Rechsstaat, l’Etat du droit, Rule of Law - exprimă într-un termen general, așa cum am evidențiat anterior, acel stat în care este asigurată așa numita „domnie a legii”. Aceasta ar ilustra însă și trimiterea la aspecte justificative, precum că puterea de conducere o fost biruită prin mijloace democratice reprezentate prin alegeri libere pe baza votului universal, direct, egal, secret și liber exprimat, existența unei Constituții care să confere egalitatea membrilor societății, evidențiând faptul ca fiecare este obligat sau constâns să i se supună legii în mod expres, indiferent de poziția socială, venit, orientare religioasă etc., pe scurt răspundurea juridică distribuindu-se nediferențiat pentru toți membrii societății.

Statul de drept ca și ideologie și ca formă de manifestare a statului modern, nu este deci o simplă mixtiune de cuvinte. El exprimă o dispoziție cu privire la putere, dar și o nouă dispoziție cu privire la drept, cu privire la atribuțiile și rolul acestuia.

Evoluția ideii de stat de drept s-a fundamentat într-un proces istoric îndelungat de interferență a diferitelor ideologii privind raporturile dintre stat și drept, dintre stat, societate și individ. Un aspect expres al problematicii relațiilor dintre individ și stat este cel al libertății, al limitării gradului de acțiune a statului la granița de la care pornește libertatea individului.

Termenul stat de drept, sub aspect terminologic este traducerea literară a cuvântului de origine germană - Rechsstaat. Fiind la fel de greu de conceput o definire clasică precum conceptele de: putere de stat, suveranitate, legitimitate, ordine din punct de vedere juridic, democrație, statul de drept nu poate avea o clarificare printr-o definiție unică, inflexibilă. Noțiunea de stat de drept este echivocă la fel ca și celelalte concepte din același anvergură, mai ales din cauza faptului că există mai multe modalități de întelegere a fundamentului relației de interdependență și supunere a statului față de drept. Statul de drept „vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului” . Aceasta din faptul că „într-o organizație juridică pozitivă dată, Statul - subiect al voinței impuse de această organizație - e centrul de iradiație al normelor care o compun” . Din acest punct de vedere, trebuie să admitem că teoria statului de drept s-a determinat ca o necesitate de fundamentare și explicare expresă a principiilor dreptului public.

Statul de drept, din punct de vedere teoretic, semnifică supremația legii, „domnia” acesteia, care ar trebui să inducă o balanță a raporturilor dintre aceasta și stat, cu același temei pe care teza funciară a separației puterilor în stat îl indica și anume: asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale individului.

Dintr-o perspectivă practică, conceptul statului de drept are implicații și consecințe cu un grad ridicat de importanță cu privire la raporturile dintre funcțiile statului, dar și garantarea expresă, nu doar strict proclamativă a drepturilor și libertăților fundamentale.

Din punct de vedere istoric, este cert că teoria statului de drept s-a creionat și acumulat în timp, având ca punct de referință, tezele dreptului natural peste care s-au aplicat ideile de liberalism și democrație. Acesta reprezintă „un stat în care se profesează cultul dreptului. Statul de drept se reîntoarce deci la concepția idealizării dreptului. Esența statului de drept este normativismul” .