Organizarea și funcționarea administrației publice din România

Apariţia si existenţa unităţilor administrative locale a precedat organizarea administrativă generală, pentru că istoric vorbind comuna a apărut înaintea statului, conceput ca formă supremă de organizare a vieţii sociale.

Dacia se prezenta ca o unitate teritorială deosebită. După cucerirea ei de către romani a fost transformată în provincie romană în care existau circa 40 de oraşe, dintre care cinci se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi oraşele Italiei, celelalte fiind oraşe peregrine sau supuse.

În Principatele Române, unităţile administrativ teritoriale au apărut din cele mai vechi timpuri şi purtând diferite denumiri: judeţele în Muntenia şi ţinuturile în Moldova, aici mai fiinţând şi ocoalele formate din mai multe sate grupate în jurul unui târg.

În Moldova au existat atât dregători ai ţinuturilor, cât şi dregători ai ocoalelor. Aceştia aveau şi unele atribuţii judecătoreşti în circumscripţia lor. Administratorii încasau vama locală, având titlul de pârcălabi.

O importanţă militară deosebită o aveau cetăţile întărite. Atât aceste cetăţi cât şi ocoalele aveau câte doi pârcălabi care erau comandanţii acestora. Pârcălabii de la Neamţ, Roman şi alţii de la alte cetăţi vecine luau loc în sfatul domnesc în secolul XV. Pe lângă aceştia mai erau câte doi pârcălabi din ţinuturi.

În Muntenia, dregătorii s-au numit judeţi, pârcălabi sau vornici, aceştia fiind atât administratorii judeţelor, cât şi ai oraşelor principale din acestea. Pârcălabii de judeţ făceau şi ei parte din sfatul domnesc.

Din secolul XV, „Ţara Severinului” a fost administrată de un dregător important denumit ban şi, după înfiinţarea băniei Olteniei un secol mai târziu, în afară de marele ban mai existau bani de judeţ şi bănişori, aceştia din urmă fiind subalternii primilor.

Oraşele şi târgurile erau formate fie din populaţie autohtonă fie din, fie din colonişti străini. Târgurile se formau în jurul reşedinţelor domneşti sau al popasurilor comerciale.

Din punct de vedere politic şi economic, dezvoltarea unui oraş sau un târg impunea ca locul aşezării lui să fie loc domnesc. Ca atare, dacă se dezvoltase pe o proprietate particulară, Domnul răscumpăra locul şi-l destina târgului spre folosinţă.

De asemenea, Domnii s-au considerat stăpânii târgurilor şi oraşelor, respectiv ai moşiilor acestora, de care puteau dispune chiar în favoarea unor anumite persoane particulare.

În oraşe şi târguri dregătorul domnesc era dependent de marele vornic.

Documentele vremii arată că satele din Muntenia, Banat, Moldova şi Ardeal au fost conduse de cnezi, ei fiind stăpâni şi judecători ai satelor respective. Cnezii, asigurau, ajutaţi şi de bătrânii satului, ordinea, repartizarea dărilor şi a sarcinilor şi stabileau, totodată, tinerii ce urmau să se înroleze în oaste.

Spre sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XV cnezii au devenit oameni liberi, fiind cunoscuţi sub numele de moşneni (în Muntenia) şi răzeşi (în Moldova).

Realizându-se această transformare, ei nu mai exercitau decât atribuţii administrative şi judecătoreşti. Restul funcţiilor lor au fost preluate de pârcălabi în Muntenia şi vătămani în Moldova. Aceştia erau reprezentanţii Domnului în sate

Din punct de vedere al modului lor de formare, putem distinge două categorii de sate:

a) sate libere (sate de moşneni în Muntenia, sate de răzeşi în Moldova).

b) sate proprietate particulară - acestea puteau fi după locul de aşezare: domneşti sau boereşti ori mănăstireşti. Aceste sate purtau, de regulă, numele proprietarilor lor.

1.2. Administraţia Publică Locală din secolul XVI până la 1831

În această perioadă, datorită unor împrejurări complexe precum: lipsa de preocupare din partea administraţiei centrale, sărăcia locuitorilor din cauza unei fiscalităţi excesive impusă de cerinţele crescânde ale turcilor, starea satelor s-a înrăutăţit şi ca urmare, multe din satele libere au fost vândute pentru plata datoriilor. Existau numeroşi oameni liberi fără pământ. Această situaţie s-a reflectat negativ şi în administraţie.

Mai multe sate formau plaiuri sau plăşi ale diferitelor categorii de slujitori (în centrele principale ale ţinuturilor erau căpitani de slujitori - în Muntenia, şi căpitani de vătafi în Moldova; în unele ţinuturi din Moldova, mai mari peste aceştia erau marii vătafi, pe lângă pârcălabii de ţinut, ca şefi ai unităţilor slujitoreşti).

Un rol important în curmarea abuzurilor din administraţie l-a avut domnitorul Alexandru Ipsilanti ce a luat o serie de măsuri referitoare la numirea zapciilor de plăşi şi a vătafilor de plai de către domn. Tot Ipsilanti a înfiinţat câte un polcovnic de judeţ pentru urmărirea răufăcătorilor, dar aceştia s-au dovedit a fi mai mult organe de asuprire.

Dispoziţiile Codului din 1780, precum şi instrucţiunile din 1797 ale lui Alexandru Ipsilanti privind îndeplinirea obligaţiilor ispravnicilor, zapciilor şi polcovnicilor, ca şi ordinele domnilor care s-au succedat în scaun, date dregătorilor lor au fost lipsite de eficienţă.