Studiu privind biologia și morfologia micromicetelor la fructele pomilor semințoși în timpul depozitării

INTRODUCERE

Ponderea pe care o ocupă cultura fructelor pomilor semințoși în economia mondială se datorează în principal rolului pe care îl au acestea în alimentația omului, în ameliorarea condițiilor de trai precum și în sporirea veniturilor în cazul celor care le cultivă. Mărul reprezintă una dintre cele mai importante specii de semințoase atât pe plan mondial cât și național.

Producția de fructe poate fi diminuată și în același timp depreciată în primul rând de către unii agenți patogeni în livezi în perioada de formare, creștere și maturare, cât și după recoltare în timpul depozitării (Hatman M., Ulea E., Badii I., 1998).

Deprecierea fructelor reprezintă un proces normal în timpul depozitării dar stadiul degradărilor depinde de condițiile prezente. Respectarea regulilor care se impun pentru a preveni contaminarea fructelor conduc la o producție ridicată din punct de vedere calitativ respectiv cantitativ. Dintre agenții patogeni de depozitare mai comuni pe fructe îi putem aminti pe Alternaria spp., Aspergillus spp., Fusarium spp., și Penicillium spp. și care pe lângă pierderile de recoltă, acești patogeni mai sunt responsabili de producerea de micotoxine (Zain, 2011).

Micotoxinele sunt considerate substanțe naturale, metaboliți secundari care apar în timpul dezvoltării ciupercilor parazite la plante în câmp sau depozit, plante ce pot să fie utilizate mai apoi în hrana oamenilor și a animalelor, acestea având efect negativ asupra oamenilor și a sănătății animalelor domestice (Groza R., 2015).

Producerea de micotoxine nu prezintă un motiv bine cunoscut. Micotoxinele nu sunt necesare nici creșterii, nici dezvoltării ciupercilor dar unele dintre efectele produse provoacă în rândul oamenilor probleme de sănătate. În cazul unui sistem imunitar slăbit care nu prezintă o specificitate la o toxină, micotoxinele pot să producă alergii sau iritații iar în final chiar moartea.

Aplicarea de pesticide reprezintă o metodă benefică prin care se poate ține gradul de dăunare a patogenilor la un nivel cât de cât acceptabil dar utilizarea abuzivă a acestora poate genera o serie de modificări negative. O utlizare abuzivă a pesticidelor poate conduce la o creștere a incidenței cancerului dar și a altor boli prin prezența reziduurilor toxice din fructele pe care le consumăm.

Unii cercetători au propus aplicarea de abordări biologice care includ folosirea de compuși naturali, astfel că practicile culturale și biotehnologia vor fi folosite pentru formularea de noi metode de control ale bolilor (Odeh, 2006 ).

PARTEA I

CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

STADIUL CERCETĂRILOR PRIVIND AGENȚII PATOGENI LA DEPOZITAREA FRUCTELOR POMILOR SEMINȚOȘI

1.1 Aria de răspândire a speciilor pomacee

Pomicultura reprezintă una dintre principalele ramuri horticole și se ocupă cu cercetarea, studiera și cunoașterea particularităților biologice și ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv stabilirea unor măsuri tehnologice corespunzătoare, în scopul obținerii unor recolte mari, constante și de calitate superioară (Instrate M., 2009).

Pomicultura ocupă în prezent o suprafață de aproximativ 90 mil. ha, adică 6,4% din arealul agriculturii (1400 mil. ha). Realizându-se o analiză pe o perioadă mai lungă de timp, s-a constatat că producțiile speciilor pomacee au crescut pe măsură ce suprafața culturilor s-au extins.

Cercetările realizate în perioada 1995-2000 au scos în evidență faptul că circa 70% din producția speciilor pomacee este reprezentată de 3 specii: bananierul, portocalul și mărul. Specia Malus domestica (mărul) determină creșterea producției speciilor pomacee pe plan mondial furnizând 50 % din producția totală de fructe fiind urmată de păr (17%).

Europa prezintă o creștere continuă în ceea ce privește producția de mere de la an la an dar Asia este continentul care primește titlul de primul producător mondial, la nivelul anilor 2009 înregistrând o producție de 43.422 mii t.

România față de alte țări prezintă pierderi mari în ceea ce privește suprafața și producția de pomacee datorită defrișărilor care s-au înregistrat după 1990. Cercetarea pomicolă în România a scăzut considerabil în ultimii 23 de ani, astfel, numărul institutelor și stațiunilor de cercetare publice în număr de 26 înainte de 1990 au ajuns la doar 8 în 2013. Suprafața mare a arealelor pomicole în mediul rural (peste 84,7%) determină o infrastructură deficientă, un impact negativ asupra dezvoltării economice cât și a dezvoltării sectorului pomicol.

În 2019, producția totală de mere în Europa a fost de 10.626.790 t iar România a ocupat locul al 7-lea prezentând o producție de - 26 % față de anul 2018 (date FAO).