Derivarea

ARGUMENT

În introducerea la volumul Gramatică, stilistică, compoziţie , academicianul Ion Coteanu spunea: Gramatica e ca o sferă din care pulsează necontenit raze și cercuri luminoase. Unele strălucesc mai puternic decât altele şi încântă ca adevărate minunăţii. Adesea şi sunt minunăţii, căci au în ele artă, arta cuvântului. Altele, mai puţin strălucitoare şi mai des întâlnite, trec neluate în seamă, pentru că le ştie tot omul şi face şi el asemenea după puterile sale, sfera care pulsează aflându-se în mintea tuturor celor ce folosesc limba părinţilor.

O astfel de rază mai puţin strălucitoare, pentru că este inerentă oricărui vorbitor nativ de limbă română este vocabularul constituit din totalitatea cuvintelor existente în limbă. Cum numărul acestora depăşeşte uşor 120.000, este practic extrem de greu unui vorbitor, indiferent de gradul său de cultură, să le cunoască şi să le folosească.

Vocabularul unei limbi nu constituie o masă compactă, omogenă sau nediferenţiată. Nu toate cuvintele cuprinse în lexic au aceeaşi valoare, iar frecvenţa sau circulaţia lor reprezintă un factor important pentru determinarea fizionomiei lexicale a limbii respective. Astfel, toţi vorbitorii cunosc şi folosesc des termeni din vocabularul fundamental sau fondul principal lexical la care se adaugă, în proporţie variabilă, cuvinte din masa vocabularului (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnico-ştiinţifici, de argon şi de jargon). Intre aceste două părţi esenţiale ale vocabularului nu se pot stabili graniţe precise, deoarece cuvintele celor două componente ale lexicului contractează între ele două raporturi formale şi semantice.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă derivarea care este o disponibilitate, prin excelenţa, a cuvintelor din vocabularul fundamental, dar duce la crearea de noi cuvinte, ca mijloc intern de îmbogăţire a limbii, cuvinte care pătrund, iniţial, în masa vocabularului.

Acest aspect, dar şi faptul că prin acest procedeu se asigură dinamica vocabularului limbii române și a oricărei limbi, conferindu-i-se o bogată nuanţare lexicală, m-au determinat să aleg ca temă a demersului meu teoretic (ştiinţific) derivarea.

Am pornit de la premisa că limba română are specific derivativ, spre deosebire de alte limbi, ca germana, care se îmbogăţesc îndeosebi prin compunere. Ea se remarcă, aşadar, prin bogăţia de afixe (sufixe și prefixe) care au fost şi sunt active, dând naştere, în permanenţă, unor noi lexeme care servesc numai necesităţilor unor anumite limbaje specializate de a defini realităţile tipice, ci şi nevoilor vorbitorilor obişnuiţi de a da varietate exprimării lor lingvistice.

Este ştiut faptul că derivarea este un procedeu sistematic de formare de noi cuvinte. De aceea am încercat să evidenţiez tipurile de derivare (cu sufixe, cu prefixe, parasintetică și regresivă). Am stabilit o tipologie a sufixelor, foarte multe în limba română, ţinând cont de criteriul semantic (sufixe diminutivale, augmentative, colective, etc.) și de criteriul morfologic (sufixe substantivale, adjectivale, etc). Cu ajutorul acestei tipologii, oricare vorbitor nativ poate deveni creator de lexeme, fapt dovedit și de tendinţele contemporane de inovaţie lexicală care se înregistrează mai cu seamă în limbajul publicistic. Am marcat apoi, în cadrul prefixelor, distincţia între prefixele moştenite și cele neologice, acestea din urmă devenind productive mai ales în derivatele actuale. Cunoaşterea prefixelor noi este indispensabilă pentru lămurirea semnificaţiei termenilor în care apar, deoarece ele au un înţeles bine definit care se regăseşte în sensul derivatului. În felul acesta, se pot evita greşeli de exprimare care se concretizează în pleonasme de tipul: a colabora împreună sau a interacţiona reciproc, vorbitorii mai puţin instruiţi necunoscând faptul că prefixele neologice co- și inter-, înseamnă deja împreună şi reciproc, între, unul cu celalalt.

Chiar și insuficienta cunoaştere a sufixelor conduce la greşeli de exprimare care, uneori, au la bază etimologia populară sau confuziile paronimice. De pildă, adjectivul lucrativ derivat cu sufixul de origine latină -iv este folosit cu sensul de unde se lucrează, când, de fapt, sufixul îi conferă înţelesul de aducător de mari câştiguri băneşti. Alteori, derivatul primitiv necivilizat este folosit în locul lui primitor în context de tipul: îmi place să merg la ei, pentru că sunt oameni foarte primitori.

Alteori se face abuz de anumite sufixe care se regăsesc în termeni ferm fixaţi în limba română. De exemplu, sufixul verbal -iona care apare în cuvinte ca achiziţiona, funcţiona a fost extins la verbe ca direcţiona, confuziona, obiecţiona, spaţiona, suspensiona, care au vrut să ia locul formelor mai simple: dirija, confunda, obiecta, spația, suspenda. S-a abuzat în anumite situaţii, nejustificat, și de procedeul derivării regresive, rezultând de la adjectivul calamitat verbul a calamita sau de la substantivul capacitate verbul a capacita la care nimeni nu se gândeşte să recurgă.

Aceste greşeli care apar în folosirea în limbaj a derivatelor m-au determinat să lămuresc, pe cât posibil, problemele derivării, fapt care conduce la conştientizarea acestui proces de formare de noi termeni frecvent utilizaţi de vorbitorii limbii române. Scopul studiului meu a fost, aşadar, conştientizarea limbajului folosit și a normelor lingvistice aplicate, consolidarea relaţiei indisolubile dintre formă și conţinutul cuvântului pe care o argumenta lingvistul francez Ferdinand de Saussure, toate aceste aspecte contribuind la corectitudinea exprimării.