Îngrijirea pacienților cu peritonită acută

ARGUMENT

Sunt infirmiera si lucrez intr-un spital in sectia Bloc Operator si intru des in contact cu suferinta oamenilor.

De la primul contact cu bolnavul, pana cand acesta paraseste spitalul, vindecat, deciziile si actiunile chirurgului si asistentei medicale trebuie sa fie efecte ale gandirii chirurgicale, sa poarte pecetea ei. Gandirea chirurgicala este gandirea particulara, care guverneaza obiectul activitatii chirurgului: restabilirea sanatatii sau cel putin ameliorarea suferintei bolnavului, este expresia scopului chirurgiei. Aparitia ei este strans legata de constituirea chirurgiei ca domeniu de activitate.

Chirurgia ca domeniu de activitate, este stiinta si arta, in acelasi timp, ce are ca scop redarea sanatatii bolnavilor sau cel putin usurarea suferintelor lor Chirurgia nu se practica dupa formule matematice, nefiind posibil sa fie transpusa in ecuatie de tipul A = B ( A reprezentand diagnosticul afectiunii chirurgicale in cauza, iar B interventia chirurgicala necesara redarii sanatatii bolnavului deoarece are ca obiect bolnavi, si nu boli , si fiecare bolnav, ca structura fizica si psihica, ca mod de reactie la boala, ca situatie operatorie si ca raspuns la solicitarile operatiei, este o individualitate.

A gandi ceva sau a gandi la ceva, denota constiinta unei directii catre un domeniu de idei sau catre o sfera conceptuala. A gandi prin tine insuti inseamna a pune in joc intreaga ta capacitate de discernamant in insusirea parerilor altora fara a le ramane vasal credincios pentru ca chirurgia este o stiinta nobila si in chirurgie apar lucruri noi.

ISTORIC

Practicarea medicinii este la fel de veche ca și civilizația. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie inventarea știintelor medicale, prin folosirea mai curând a observatiei si experimentului, decât prin invocarea unor forte supranaturale care sa vindece bolile.

Aceasta patologie este cunoscută încă din vremea parintelui medicinei-Hipocrate care descrie „faciesul hippocratic" în cartea „Prognosticul", parte componentă în „Corpus hippocraticum": nasul este ascuțit, ochii înfundați, tâmplele teșite, urechile reci și contractate, lobii urechilor îndepărtați, pielea frunții uscată, întinsă și fierbinte, pielea întregii fețe galbenă, sau negricioasă, sau vânătă sau plumburie".

Desi mai târziu cunoștintele medicale ale grecilor au fost preluate de către cuceritorii romani, în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la începutul Evului Mediu, acestea au căzut în obscuritate. Ca o consecinta generală, Europa medievală a fost marcată de o perioadă de stagnare în stiinte, combinată cu epidemii sporadice de ciumă bubonică, sifilis, lepră, holeră, variolă si alte boli, iar singura soluție pentru vindecare în acea vreme a fost apelarea la practici stravechi, magico-religioase si tratamente, care astazi sunt numite cu un termen generic, neconventionale.

Din medicina antica au supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar ca o pedeapsă pentru pacatele savârsite sau ca un rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste motive, rugaciunea și incantatiile erau cel mai adesea forma standard de tratament.

Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar si în aceste conditii un reviriment formidabil în momentul în care la universitatile italiene din Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al X-lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea facultati si la universitatea franceza din Paris si la Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru examinarea absolventilor, viitori medici - toate elemente decisive pentru extraordinarul avânt al medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, avânt care a continuat pâna în zilele noastre.

Izvoare istorice consemneaza informatii privind tratamentul operator al peritonitelor (incizii, lavaje), in medicina egipteana i.e.n.

Este certa cunoasterea aspectelor clinice precum si a prognosticului infaust al peritonitelor inca din epoca hipocratica, considerandu-se totusi, in acea perioada, cavitatea peritoneala ca fiind intangibila (Galenus, Celsius).

Abordarea activa, operatorie a abdomenului peritonitic este initiata in secolul al XIX-lea cand se practica cu succes drenaj in abcesul peritiflitic (1848 - Hancock), se opereaza perforatii gastrice (1880- Mickulicz), peritonita biliara (1881 - Schönborn).

Spre sfarsitul secolului XIX se statuteaza ca peritonita este boala de competenta chirurgicala si se stabilesc principiile terapeutice fundamentale: indepartarea exudatului peritoneal (Wegner, Krönlein, v. Mickulicz, Lawson Tate) si asanarea focarului de infectie (Kirschner).