Metode de Raționament Tactic pentru Stingerea Incendiilor

REZUMAT

Lucrarea este o prezentare a modului de concepere, desfăşurare şi rezolvare a unui incident. Metodele folosite şi conceperea tacticii vin în completarea acordării sprijinului populaţiei care a solicitat serviciile de intervenţie în situaţii de urgenţă. Este important să se înţeleagă că trebuie să existe un limbaj comun în rezolvarea acestor situaţii. Particularităţile fiecărui tip de incident este întâmpinat cu un model care se aplică. Structura serviciilor este asemănătoare la majoritatea nivelurilor de comandă. Disciplina şi rigoarea sunt cuvintele de bază care stau la aplicarea tacticilor şi a însuşirii responsabilităţii pentru fiecare zonă în parte. Comandantul incidentului trebuie să fie tot timpul conectat la ceea ce se întâmplă. Acesta este direct răspunzător de tot ceea ce se petrece şi mai ales de siguranţa şi securitatea subordonaţilor. În concluzie, este de reţinut faptul că aceşti oameni, îşi dedică viaţa salvării semenilor aflaţi în situaţii limită, riscându-şi la rândul lor, propriile vieţi.

Cuvinte cheie

Incendiu, situaţie de urgenţă, dezastru, risc, scara probabilitate-gravitaţie, tactică, manevră, manevră pe verticală, management, doctrină, servicii de salvare şi stingere, modelul ,,ASPIRE”, structura de bronz, structura de argint, structura de aur, comandantul incidentului, sectorizare, monitorizare, raţionament tactic, zona de intervenţie.

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, omenirea s-a confruntat cu incendiile. Strămoşii noştri, au încercat rezolvarea acestor situaţii încă de pe vremea Daciei romane. Organizarea a fost la început empirică iar dotarea aproape inexistentă.

Odată cu trecerea anilor, lucrurile au evoluat, iar materialele folosite la construcţii au început să devină din ce în ce mai combustibile. La jumătatea secolului XVIII, în Principate a început formarea unor mici corpuri de pompieri. S-a dorit o bună instruire şi o mai bună organizare a pompierilor încă din acele vremuri. Datorită faptului că lumea a început să evolueze, iar procesele tehnologice au devenit din ce în ce mai complexe, s-a simţit nevoia folosirii unor utilaje mai performante pentru stingerea incendiilor. Pompierii şi-au demonstrat măiestria şi în luptă, la bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, împotriva otomanilor şi la războiul de independenţă din 1877-1878 cănd au ţinut piept cotropitorilor. După cele 2 războaie mondiale, pompierii au conservat forma de organizare tradiţională, formată cu ani în urmă. Astfel că după sfârşitul secolului XX, s-a dorit o mai bună organizare, o mai bună dotare şi oameni specializaţi pentru rezolvarea şi lichidarea incendiilor. Lucrarea “Metode de raţionament tactic pentru stingerea incendiilor” încearcă să aducă un suflu nou celor interesaţi pentru perfecţionarea organizării şi conducerii intervenţiilor. Aceasta este structurată pe 4 capitole, iar primul capitol se intitulează “Generalităţi, concepte, terminologie”. Capitolul tratează generalităţi privind terminologia, riscurile apărute în timpul intervenţiilor, tacticile folosite şi managementul acestor tipuri de intervenţii. Al 2-lea capitol al lucrării este numit “Doctrina de comandă”. Acesta prezintă ceea ce trebuie ştiut la locul intervenţiei. Sosirea la locul intervenţiei, folosirea tacticilor corespunzătoare, sectorizarea şi numirea grupelor de intervenţie toate acestea cuprind sfera de conţinut a acestui capitol. Capitolul III intitulat “Introducere în metode de raţionament tactic” prezintă zona de intervenţie, locul, obiectivele ce trebuie stabilite, cu ce mijloace se va face intervenţia, ideile formulate şi luarea deciziilor pe baza acestora. Ultimul capitol este reprezentarea practică a unei situaţii tactice stabilite în urma unui incident.

Legătura dintre aceste capitole este una logică, pornindu-se de la o structură simplă şi urmărind firul lucrării, în final aceasta căpătând o formă şi o structură complexă, menită pentru îmbunătăţirea tacticilor folosite în timpul intervenţiilor diverse.

CAPITOLUL I. Generalităţi, concepte, terminologie

I.1 Introducere

Istoria luptei împotriva focului scăpat de sub supravegherea omului se pierde în negura vremurilor. Cercetările istorice atestă faptul că în Dacia romană sarcina stingerii incendiilor revenea colegiilor (asociaţiilor) de meseriaşi, precum şi nocturnilor (paznici de noapte), care aveau ca sarcini, printre altele, observarea, alarmarea şi luarea primelor măsuri în caz de incendiu). În perioada feudală, în mod obiectiv, dar şi prin tradiţie, stingerea şi prevenirea incendiilor revenea, în principal, tot meseriaşilor organizaţi de astă dată în bresle.

Spre sfârşitul feudalismului şi începutul capitalismului (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea), ca urmare a dezvoltării manufacturilor şi comerţului, mărfurile devin tot mai numeroase şi se diversifică, iar oraşele se dezvoltă, odată cu acestea ivindu-se însă şi noi pericole de incendiu.

Cantitatea mare de materiale combustibile (în special lemn) folosită în construcţii, lipsa unor utilaje perfecţionate de stingere, dar îndeosebi inexistenţa unor formaţii profesioniste de pompieri, fac ca, uneori, şi cele mai mici neglijenţe în folosirea focului să se transforme într-un dezastru.

Din acest motiv, în unele oraşe din Principate se organizează, în a doua jumătate a secolului XVIII, corpuri speciale de pompieri rezultate, de regulă, din rândul meseriaşilor şi subordonate Agiei (poliţiei). Dar nici această organizare nu a dat rezultate mai bune deoarece nu exista un sistem adecvat de cointeresare, iar în rândul componenţilor acestor corpuri erau mari fluctuaţii şi, din acest motiv, nu se putea asigura o pregătire temeinică profesională, iar datorită lipsei de fonduri, dotarea cu utilaje şi accesorii era mai mult decât modestă.

Din nefericire această situaţie avea să se perpetueze şi în perioada imediat următoare, întâlnindu-se chiar şi la începutul secolului XX.

Formele preinstituţionale de combatere a incendiilor au fost modernizate permanent, ajungându-se astfel la organizarea pe baze militare a pompierilor. Prima unitate de pompieri militari din ţara noastră a luat fiinţă la Iaşi, în 1835 sub denumirea de „Roata de pojarnici pentru oraşul Iaşi” şi avea în componenţă ofiţeri, subofiţeri, toboşari şi soldaţi pompieri, iar la Bucureşti o asemenea unitate a luat fiinţă în anul 1845.