Noțiuni de eschatologie iudaică

Preliminarii

Deși nu oferă nici o idee abstractă cu privire la viața de după moarte și cu atât mai puțin o perspectivă escatologică sistematică, Biblia face referință la - aharit ha-yamim - cuvânt care, de multe ori, are o asemenea conotație. Literal, termenul semnifică „sfârșitul zilelor,” „sfârșitul lumii”, la fel ca și termenul cu origine akkadiană - ina ahrât umi (de la vechiul ina ahriat umi) - , de multe ori scurtat ca ina ahrâti, care semnifică pur și simplu „în viitor” sau „pentru viitor”.

De asemenea, termenul evreiesc be-aharit ha-yamim, poate uneori să însemne „în viitor, în timpul care va urma” (de pildă la Profeți), pentru ca alteori conotația escatologică să nu fie implicită (de exemplu: Deut. 4:30; 31:29; cf. aharit, „un viitor” în Ier. 29:11). În ultimele secole dinaintea distrugerii celui de-al Doilea Templu, a apărut un nou termen cu o strictă semnificație escatologică: kez (qez) ha-yamim, care înseamnă literal „termenul de zile” (Dan. 12:13b; cf. termenul similar et qez „termenul zilelor,” Dan 8:17 ; 11:35, 40; 12:4, 9).

Pentru a descifra ideile escatologice israeliene, unii savanți au analizat conceptele similare ale vechilor vecini, respectiv egiptenii și babilonienii, considerând că ar fi putut exista unele împrumuturi din aceste surse în detaliile secundare ale descrierii condițiilor teribile din perioada escatologică. Totuși, în afara unor concepte generale, comune pentru întregul Orient Apropiat antic, escatologia evreilor nu este debitoarea nici unei influențe până în perioada târzie a așa-numitei literaturi inter-testamentare (Daniel).

Mai multe texte escatologice sunt dificil de datat. În anumite cazuri în care, de pildă, se face trimitere la o profeție pre-exilică potrivit căreia Ierusalimul este deja distrus și poporul iudeu se află în exil, este legitimă suspiciunea că astfel de pasaje ar fi inserate ulterior. Totuși, atunci când lipsesc astfel de indicii, presupunerea potrivită ar fi aceea că textele escatologice în cauză aparțin profetului pre-exilic căruia îi sunt atribuite.

BINELE ȘI RĂUL

În Biblie

Ca o încununare a credinței evreiești în Unicul Dumnezeu, viața este văzută - privită în ansamblu - ca bună, Dumnezeu însuși întărind această concluzie în Gen. 1:10: „toate erau bune foarte”. Într-o perspectivă monoteistă, una din problemele dificile privește existența răului în multiplele sale forme - catastrofele naturale, durerea și chinul în viața omului, răul moral și păcatul - , precum și rolul pe care acesta îl joacă în planul pe care Creatorul l-a pregătit pentru lume!

Această chestiune nu a primit prea multă importanță în cărțile timpurii ale Bibliei, preocupate mai degrabă de stabilirea unor normative etico-religioase. În cărțile mai târzii însă, când statutul individului în raport cu Dumnezeu câștigă o oarecare importanță, devine necesară lămurirea existenței răului într-o lume guvernată de un Dumnezeu omnipotent și milostiv. Ieremia este cel care formulează cel dintâi mult invocata dilemă a prosperității celor răi și a vicisitudinilor întâlnite în viață de cei drepți.

Problema apare, de asemenea, și în cărțile Isaia, Iov sau Psalmi, unde au fost date diferite răspunsuri, ulterior elaborate de talmudiști și filozofi, care însă n-au pomenit vreodată ideea unei recompense cerești ca pe o posibilă soluție.

În literatura Talmudică

Pentru rabinii perioadei talmudice, existența răului într-o lume creată de un Dumnezeu milostiv și iubitor a ridicat o serie de probleme teologice ale căror rezolvări n-au oferit o teodicee coerentă.

Mai întâi, în privința existenței răului, rabini au subliniat că, la fel precum binele, și răul derivă din Dumnezeu. Această insistență a încercat să reducă orice implicație a dualistă, ideea unei zeități separate responsabilă cu apariția răului fiind respinsă cu obstinație de rabini, care spun chiar că „omul ar trebui să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru existența răului, la fel cum îl binecuvântează pentru bine” (Ber. 33b) și indicând în sprijinul monoteismului versetul „Eu sunt Domnul și nimeni altul! Eu întocmesc lumina și dau chip întunericului, Cel ce sălășluiește pacea și restriștea îi lasă cale” (Isa 45:6-7).

În chestiunea distribuției inechitabile a binelui și răului în lume, socotesc deseori această realitate ca e un mister insondabil și insolvabil în raport cu puterile minții omenești, aducând în sprijin versetul: „Eu voi trece pe dinaintea ta, toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta și cel ce va fii de miluit îl voi milui și cine va fii vrednic de îndurare, de acela mă voi îndura.” (Ex. 33:19), citat în (cf. Ber. 7a).

Alteori sunt avansate soluții explicative vagi sau parțiale precum aceea că se întâmplă ca omul drept care suferă în această lume să nu fie în întregime drept, iar cei răi care prosperă să nu fie complet răi sau, altfel, cel dintâi este posibil să nu fie un descendent al unor oameni drepți, în vreme ce cel din urmă prosperă datorită meritelor părințiilor lui (Ber. 7a).

De asemenea, la originea necazurilor celor drepți se consideră că pot sta ispitele și răutățile prin care diavolii îi pot încerca (Ber. 6a; Gen. R. 84:3). Totuși, explicația cea mai larg răspândită cu privire la suferințele drepților în această lume este aceea că ei îndură pedepse ispășitoare pentru păcatele mărunte, în așa fel încât să se poată bucura de întreaga recompensă în paradis, în timp ce cei răi sunt recompensați în această lume pentru fiecare faptă bună pe care o săvârșesc, astfel încât în lumea ce va veni ei vor culege întreaga măsură a pedepsei pe care o merită (Ber. 4a; Eruv. 19a; Ta’an 11a; Kid. 39b, Avot 2:16; Gen.R 33:1; Yal., Ecles. 978).