Psalmologia

Introducere

Cântarea este expresia vie a unor stări sufleteşti ale omului, e o oglindă în care se reflectă bucuriile şi durerile suflatului omenesc, Înfrângerile şi speranţele lui, credinţa şi dragostea lui către Dumnezeu, om şi natură. Cântarea este limba universală prin care se înţeleg între ei oamenii din toate timpurile şi locurile.

Ea este o armonie — fragment din armoniile cosmosului creat şi guvernat, de Dumnezeu, între ale Cărui atribute este şi armonia însăşi.

Într-un sens mai larg, ea este arta cea mai expresivă, mai comunicativă şi cea mai potrivită pentru a revărsa în afară fluviul nesecat al vieţii noastre sufleteşti. Daca prin cuvânt omul are posibilitatea să împărtăşească semenilor săi toate gândurile, toate sentimentele sau frământările sale, prin cântare, fiinţa umană se ridică dea¬supra acestor comunicări. Prin cântare, viaţa omului se înseninează, inima îi este desfătată iar întreaga fiinţă îi este vrăjită, încântată, transportată de pe pământ, către regiunea unde tronează frumosul, sublimul, Dumnezeirea. Numai aşa se explică faptul că, cercetând trecutul omenirii, aflăm că în tot locul şi în tot timpul, (cântărea a fost prezentă în cultul tuturor popoarelor, fără deosebire de credinţă, ea fiind, aşa după cum vom arăta în cele ce urmează, o formă complexă de manifestare a sentimentului religios.

Biserica, deplin conştientă de efectul de netăgăduit pe care îl are cântarea asupra sufletului omenesc, chiar de la începuturile sale a introdus-o în serviciile religioase, fiind forma cea mai desăvârşită de exprimare şi popularizare a cultului.

În câteva cuvinte «cultul este totalitatea formelor, a riturilor şi al ceremoniilor fixate, stabilite şi consfinţite sau acceptate de Biserică, prin care ea împărtăşeşte credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu şi prin oare comunitatea sau obştea credincioşilor ortodocşi îşi exprimă atitudinea şi sentimentele ei faţă de Dumnezeu, adică, Îl cinsteşte sau Îl slăveşte, Îi mulţumeşte şi I se roagă. De aceea,nicăieri nu se vede mai bine strânsa-legătură organică dintre cult şi religie, ca în Ortodoxie. Într-adevăr, dogmele ortodoxe sau găsit în formele cultului nostru — dar mai ales în bogata imnografie bizantină, oare este o adevărată anto¬logie teologică versificată, admirabile forme de exprimare şi popularizare. Cele două suporturi sau temeiuri ale oricărui cult, adică pe de o parte dogma său învăţătura, iar pe de alta, pietatea sau simţirea şi trăirea religioasă, se întrepătrund în chip desăvârşit în formele cultului.» .

Deci, una dintre multele forme de exprimare a cultului este şi cântarea religioasă, oare, aşa după cum vom vedea, are menirea de a întări puterea cuvântului şi a expri¬ma prin sunete, într-un mod simbolic, mişcarea inimii şi a o deştepta, servind astfel atât cuvântului exprimat prin rugăciune cât şi simţului religios .

Cap.I

Muzica, formă de manifestare cultică

Datorită influenţei ei asupra suflatului, muzica este cea mai răspândită artă din lume. Şi în timp şi în spaţiu ea îşi întinde fibrele şi se menţine ca un mijloc de exprimare universală a unei vaste game de sentimente umane.

Începând cu cele mai de jos trepte de civilizaţie şi sfârşind cu cele mai înain¬tate în ceea ce priveşte cultura, omul cântă când vrea să se închine divinităţii pe care o adoră». Muzica este astfel un mijloc de a se transpune sufleteşte pe un plan, supe¬rior, care să favorizeze comunicările credinciosului cu Dumnezeu, apropiindu-ne de El.

La început muzica era fără ritm în accepţiunea modernă a cuvântului, se cânta la unison şi nu avea un centru tonal de gravitaţie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfârşitul primului mileniu creştin, când în muzica de cult îşi face apariţia cântarea pe doua şi pe trei voci în cvinte, cvarte şi octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuită călugărului Hucbald, precum şi lui Guido d'Arezzo, aceştia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec. XI-XII) cântarea în terţe şi sexte paralele, care în mod curent se numea "faux-bourdon". Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la începutul sec. XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.

Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage concluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo susţinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care răspundeau la unele fraze cantate de cantor, cântatul coral al comunităţii. Popoarele antice nu cunoşteau cântarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decât cel monodic (unison). Ritmul acestor cântări era cel vorbit (parlando rubato).

Acest fel de cantare a fost practicat şi de primii creştini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odată cu doctrina creştinismului în toate comunităţile nou întemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cântecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odată cu asimilarea de intonaţii populare specifice fiecărei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine după numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care în anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Răsărit cu numele împăratului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice iniţiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notaţie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.