Valurile de extindere ale Uniunii Europene

INTRODUCERE

Uniunea Europeană reprezintă o asociere voluntară de state care îşi propune să realizeze o uniune mai strânsă între popoarele europene, prin cooperare fondată pe principiile democraţiei statului de drept, şi ale unei pieţe libere care să permită un grad ridicat de protecţie socială .

Sub această denumire, Uniunea Europeană, a apărut oficial pe scena internaţională în 1993, odată cu intrarea în vigoare a unui tratat semnat la Maastricht de către 12 state europene. Statele semnatare erau membre ale unei structuri internaţionale formate din trei organizaţii – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE, din 1992 cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană –CE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

Acestea fuseseră create în anii ’50 de Belgia, Franţa, R.F.Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda în vederea rezolvării unei chestiuni de securitate europeană şi anume evitarea tensiunilor în spaţiul occidental prin cointeresarea Germaniei într-un proiect de cooperare economică şi politică. În prezent, atribuţiile acestor trei organizaţii au fost preluate în totalitate de către Uniunea Europeană. Totuşi, cu excepţia CECO care şi-a încetat activitatea în 2002, ele continuă să existe, având personalitate juridică proprie.

Din punct de vedre politic, Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanţi actori de pe scena internaţională. Pe plan global, activităţile sale sunt extrem de diversificate, mergând de la acţiuni umanitare până la acţiuni de menţinere a păcii. Aşa, de pildă, Uniunea este cel mai important donator de ajutoare umanitare şi pentru dezvoltare din lume şi aproape jumătate din operaţiunile ONU de menţinere a păcii sunt realizate cu sprijinul sau prin intermediul Uniunii Europene.

În acelaşi timp, extinderile succesive ale Uniunii Europene, precum şi modificările instituţionale necesare acestora au dus la o complexitate din ce în ce mai mare a organizaţiei. Există aproximativ douăzeci de instituţii majore şi câteva zeci de organisme auxiliare. De asemenea, în anul 2007 numărul statelor membre s-a ridicat la 27; se estimează că numărul persoanelor d pe teritoriul Uniunii Europene care lucrează în structuri administrative aparţinând sau legate de Uniune va fi de aproape 30.000. Această dezvoltare a avut ca efect şi sporirea birocraţiei şi a ineficienţei, motiv pentru care una dintre cele mai importante chestiuni de pe agenda actuală a Uniunii Europene este reforma instituţională.

Ca membră a Uniunii Europene, România devine parte a acestor procese cu statut de partener egal al tuturor celorlalte membre, atât în drepturi cât şi în obligaţii.

Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol foarte important în dezvoltarea sa istorică, ajungându-se la 27 de state membre şi se prefigurează chiar o Uniune cu 29 de membri. Însă perspectivele continuării extinderii au devenit incerte, dovadă că „Declaraţia de la Berlin” nu face referire la aceasta. Există o singură certitudine: aderarea Croaţiei în 2010.

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ

I.1.1. ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

Preocupări în vederea realizării unor structuri, care să permită o strânsă colaborare între statele europene au existat încă de la primul război mondial. În acea perioadă, însă, definirea unei Europe unite era prematură. A fost nevoie ca europenii să treacă prin experienţele dureroase ale războiului pentru a se gândi să realizeze o unitate, pe cale paşnică.

De regulă, în presa scrisă şi în general în mass-media se citează în legătură cu originile Comunităţii Europene acte politice datând din perioada postbelică, iar ca părinţi fondatori, Robert Schuman şi Jean Monet.

Un cercetător istoric cu autoritatea lui Truyol y Serra situează geneza europenismului în Evul Mediu, iar abatele Saint-Pierre susţine că în această epocă a fost redactat „ Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii creştini”, în care se propunea crearea unei federaţii având drept instituţii un Senat, un Secretariat Permanent şi o Armată Confederală.

Ulterior, Saint- Simon pleda pentru „ unirea popoarelor Europei într-un singur corp politic, conservându-şi fiecare independenţa sa naţională ”, iar Victor Hugo profetiza : „Va veni o zi când naţiunile europene, fără să-şi piardă specificitatea şi glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană ”.

Dintre liderii politici, Aristide Briand, ministru de Externe ala Franţei, lansa în 1929 la Societatea Naţiunilor un apel pentru crearea unei federaţii numite „ Uniunea Europeană”, iar Winston Churchill ţinea o conferinţă în 1946, la Universitatea din Zürich, în care pleda pentru crearea unei organizaţii regionale europene ( un „Consiliu al Europei ”, sau chiar „ Statele Unite ale Europei ” ).