Imagoul parental românesc

INTRODUCERE

Atât psihanaliza cât și alte curente de sondare a psihicului, disidente de la mișcarea clasică freudiană, au pus imaginea părinților în relație cu raportarea omului la divinitate, în special și, în general, la realitatea și lumea din jurul lui. Astfel, relația cu părinții devine experiență și model pentru toate celelalte procese interpersonale pe care le poate avea un copil. Iar acest lucru este un fel de contaminare psihică din partea părinților, de multe ori inconștientă, care mai târziu va influența comportamentul și deciziile copilului ajuns la maturitate.

Termenul de imago înseamnă imagine sau reprezentare și se referă la o reprezentare inconștientă ce este încărcatăade valori аfective, în cazul nostru se referă la imaginea părinților, mai exact la influența pe care o au aceștia asupra psihicului copiilor. Această imagine este pusă în rаport cu totul și reprezintă, practic, modul în care omul se raportează la divinitate și la lumea din jur.

Pe parcursul lucrării vor fi prezentate opiniile mai multor specialiști în psihanaliză și psihologie, precum Sigmund Freud, Augusto Cury, A.I. Zaharov, Sarah Coyne și mulți alții, care au subliniat importanța pe care o au în viața copiilor mediul din care fac parte, profesorii, dar în special părinții și cum toate acestea, prin influența lor, definesc adultul de mai târziu.

După cum s-a menționat mai sus și profesorii au un rol foarte important în viața copiilor și nu atât prin predarea de cunoștințe ci prin faptul că aceștia pot influența performanțele școlare ale elevilor atât prin modul de predare, explicare și evaluare cât și prin așteptările pe care aceștia le au de la elevi. Profesori pot avea puterea de a crea unui copil o imagine de sine pozitivă și o stimă de sine foarte puternică doar printr-o singură încurajare, însă totodată pot printr-o critică să-l afecteze, în măsura în care, îi formează o imagine negativă despre sine.

O altă temă abordată în această lucrare este despre raportarea oamenilor la Dumnezeu în funcție de relația cu părinții. Aceasta se fundamentează pe afirmația lui Sigmund Freud: „Psihanaliza ne-a familiarizat cu legătura intimă dintre complexul patern și credința în Dumnezeu; ea ne-a arătat că un Dumnezeu personal nu este, pe plan psihologic, nimic altceva decât un tată sus pus, iar viața de fiecare zi ne aduce dovezi despre modul în care tinerii își pierd credințele religioase de îndată ce autoritatea tatălui lor se prăbușește. Recunoaștem, în felul acesta că rădăcinile trebuinței de religie se găsesc în complexul parental.”

Tot în această lucrare vom vorbi despre influența pe care o au desenele animate, felul în care acestea devin exemple de urmat pentru copii și cum în societatea actuală acestea devin un substitut al părinților și a profesorilor. Vom discuta și despre rolul social pe care îl are familia, drepturile pe care le au copii dar și părinții. De asemenea, vom vorbi despre acea „școală a părinților” de care societatea românească are nevoie pentru ca sintagmele ,,eu te-am făcut, eu te omor” și „bătaia e ruptă din rai” să nu mai fie legi după care părinții români își educă copiii.

În ultimul și penultimul capitol vom analiza două cazuri care dovedesc că relația cu părinții devine experiență și model pentru toate celelalte procese interpersonale pe care le poate avea un copil. Metoda de cercetare folosită a fost observația la distanță. Acest lucru se datorează faptului că această metodă ajută la obținerea unor date cu un grad de veridicitate foarte ridicat și îi permite cercetătorului să nu interacționeze cu subiecții, lucru ce are ca avantaj faptul că subiecții acționează natural fără să-și modifice atitudinile și comportamentul.

Eșantionul a fost unul aleatoriu format din mai mulți părinți și copii dintr-un parc. Cercetarea a avut loc în timp ce aceștia se jucau și interacționau cu alte persoane și își supravegheau copiii. În total au fost observați 20 de părinți și 25 de copii. Dintre investigați, în cazul părinților, au fost 13 mame și 7 tați cu vârste cuprinse aproximativ între 26 și 50 ani, iar în cazul copiilor au fost 10 fete și 15 băieți cu vârste cuprinse aproximativ între 4 și 11 ani. Rezultatele cercetării au dovedit că ipotezele de la care am pornit sunt corecte, comportamentul părinților este precursorul caracterului copiilor.