Linia Dinamică în Compoziție

“ARTA ESTE MIJLOCUL DE A VEDEA LUMEA MAI DESLUŞIT ŞI MAI DIRECT”

J.E.MULLER

CAPITOLUL I:

I.1. INTRODUCERE

“ARTA NU REDĂ VIZIBILUL,CI FACE VIZIBIL”

Prin creaţia sa omul de ştiinţă descoperă lumea, iar artistul se descoperă pe sine. Arta işi află punctul de plecare undeva afară, oriunde în univers, izvorăşte însă totdeauna din spiritualitatea artistului, din lumea asimilată de el, aşa cum el a înţeles-o.În acest fel, devine o modalitate de confesiune, de afirmare a propiei personalităţi.

În clipa când omul a depăşit condiţia de fiinţă-creaţie, devenind creator, şi-a cucerit un al doilea univers. Câştigând cheile care să-ţi deschidă drum spre înţelesul artistic, ai devenit într-adevăr stăpânul unei lumi pe care o poţi structura şi împodobi după idealul ce ţi-ai propus.

Omul a început să facă artă îndată ce s-a ridicat deasupra condiţiei animale. Primele unelte de silex au fost primele piese de “design”. Desenele rupestre au fost primele opere de artă murală. Lutul modelat în înfăţişări zoomorfe şi antromorfe-multe stângace, dar destule rafinat stilizate-primele creaţii sculpturale. Şi tot astfel, primul alfabet-primele ideograme: această direcţie de abstractizare dovedindu-se extrem de fertilă pentru moderni, mai veleitari în aspiraţia lor spre esenţa lucrurilor.

Cu timpul, omul s-a înconjurat de artă ca de o a doua atmosferă, care i-a devenit la fel de vitală. Evoluţia creaţiei artistice s-a dovedit de o neimaginabilă diversitate. Tehnicile şi stilurile în artele plastice s-au înmulţit, ca şi graiurile.Au apărut atâtea forme noi, atâtea modalităţi de reflectare şi investigaţie, s-au inventat atâtea tehnologii şi sunt atât de aprige controversele, încât definiţia artei a devenit tot mai grei de realizat. Mai ştim noi astăzi destul de clar unde începe şi unde sfârşeşte ea? Frumosul însuşi a fost pus la îndoială ca şi criteriu de evaluare, după ce ţinuse multă vreme pentru artist stindardul cel mai înalt. Din momentul când obiectul banal găsit la gunoi şi şters de praf (deşi nu întodeauna) a fost prezentat drept artă, nimic nu mai putea surprinde. Nici jocurile picassiene din şerveţele de hârtie (sacraliizate de admiratori drept “sculpturi”), nici caroseriile de automobil comprimate, nici chiar nudul artistului etalat pe soclu (un Narcis al vremii noastre sau tocmai opusul lui?) n-au confirmat temerea că “artiştii ucid arta”.

Contradicţiile şi luptele din câmpul artei se poartă între temperamente şi limbaje, ele nu vizează esenţa artei. Arta este permanentă, ţine de condiţia noastră umană.

Cât timp omul va fiinţa, el va aspira necontenit din lumea descoperită în afară, spre alte lumi, recreate de el însuşi ca alte ipostaze şi cerinţe ale trăirii şi devenirii sale . Spre bucuria şi câştigul lui şi ale celorlalţi.

De aici şi convingerea în permanenţa artei.

Oamenii datorează artei multe din cunoştinţele pe care le posedă. Nevoia vitală de cunoaştere şi, prin aceasta, de supunere a unui număr atât de mare de adversităţi, a dus şi pe artist în tranşeea fierbinte unde se decantează aurul pur al adevărului, lângă investigatorul consacrat, omul de ştiinţă.

În rigoarea portretului, artistul a dezvăluit trăsături ascunse ale fiinţei umane, în lucirea ochilor a citit gânduri altfel pentru todeauna necomunicate.Oamenii s-au cunoscut mai bine cu ajutoril picturii, al sculpturii, al desenului “pe viu”.