Controlul Financiar de Stat și Combaterea Evaziunii Fiscale

INTRODUCERE

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanţă cu care statele se confruntă şi ale cărui consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicare, fiind, practic imposibilă.

Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieţei şi pot contribui la inechităţi sociale datorate „accesului” sau „înclinaţiei” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscală, statul ar trebui să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului.

Economia subterană ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituţie, jocuri de noroc), este estimată a fi 9% din PIB în Marea Britanie, 13% în Suedia, 15,5% în Italia, 9% în Canada şi Germania.

Semnificaţia problemei este mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie, frauda fiscală în aceste ţări fiind estimată între 4/5 şi 9/10 din încasările fiscale prevăzute. Nici România nu este departe de aceste estimări.

Cu toate acestea, statul prin puterile sale politice, poate să incite la evaziune fiscală urmărind în special două scopuri:

- Un scop „pozitiv” argumentat de intenţia de a stimula formarea capitalului;

- Un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu toate consecinţele pe care le implică.

„Interventia” statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, trebuie analizată prin prismă raportului dintre efect (formarea capitalului) şi eforturi (o mare risipă de resurse, bugetare sau nu, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc.). De asemenea trebuie să se ţină seamă că efectul benefic al intervenţiei statului, în special sub raportul legislativ direct, imediat şi, că să spunem aşa vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile. Unul dintre aceste efecte este fenomenul corupţiei care este practic inveitabil însoţitor al evaziunii fiscale.

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor că şi, sau mai ales, povară acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale.

Evaziunea fiscală este rezultanţa imperfecţiunilor, neclarităţilor şi inadvertenţelor legislaţiei fiscale, precum şi a metodelor de determinare a bazelor impozabile şi a impozitelor.

Contribuabilii urmăresc aproape întotdeauna să pună interesele lor înaintea interesului general al societăţii. Cei mai mulţi contribuabili consideră impozitul mai mult ca pe un prejudiciu şi nu ca o legitimă contribuţie la efectuarea cheltuielilor publice; ei văd cu ochi răi organele financiare care pe calea impozitelor şi taxelor le micşorează venitul. Este bine ştiut că, încă din cele mai vechi timpuri, contribuabilii au căutat să-şi reducă obligaţiile fiscale, recurgând la cele mai variate şi ingenioase metode.

Sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, a înşela fiscul se consideră, în mentalitatea curentă, ca o probă de pricepere, de abilitate, nu de necinste; a plăti ceea ce fiscul pretinde este considerată o dovadă de naivitate, şi nu de conduită civică, de integritate. Există, prin urmare, în însăşi natura omenească acest spirit de a se sustrage de la obligaţiile fiscale, creându-se un fel de sentiment de amoralitate fiscală. Spiritul antiifiscal, care se manifestă în special de către diferite categorii de contribuabili îşi are originea în România, de la primele încercări de adaptare a modalităţilor moderne de impozitare.

CAPITOLUL 1. FENOMENUL DE EVAZIUNE FISCALĂ

1.1 Definirea şi formele de manifestare ale evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală este o noţiune foarte dificil de precizat, în plus nu există o definiţie legală a fraudei fiscale. Dacă se vorbeşte de fraudă se vorbeşte în aceeaşi masură de fraudă legală sau legitimă, de fraudă ilegală, de evaziune internaţională, evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.

Cel mai adesea fraudă fiscală desemnează, strict sensul o infracţiune la lege, şi se distinge de evaziune fiscală care se defineşte că o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Noţiunii de evaziune fiscală i se asociază trei sensuri şi o dublă apreciere în ceea ce priveşte legalitatea.

Primul sens atribuit evaziunii fiscale, a fost cel în care fraudă îmbrăca o concepţie extensivă, adică noţiunea de evaziune a fost inclusă în cea de fraudă.

Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este ” artă de a evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale”. Potrivit acestei percepţii, evaziunea fiscală este, oarecum, asimilată fraudei.

Cel de-al treilea sens, dat de Maurice Duverger, constituie un termen generic şi desemnează totalitatea manifestărilor de fugă din faţă impozitelor. Această este o definire în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze şi fraudă.

Pe această linie se înscrie şi definirea şi clasificarea evaziunii fiscale făcute în litareatura de specialitate interbelică de Virgil Codrescu. Astfel, el susţine că ” Evaziunea fiscală poate fi : ilicită, având uneori şi un caracter fraudulos, şi evaziunea legală sau mai bine zis tolerată.

Iulian Văcărel sugerează definirea evaziunii fiscale că fiind “sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă”.