Evoluții și implicații privind activitatea bancară de retail

Cap 1. CARACTERISTICI GENERALE ALE ACTIVITĂŢII BANCARE DE RETAIL

1.1. Istoria activităţii bancare de retail

Operaţiunile bancare au apărut si s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri, primele semne de existenţă a acestora au apărut cu 20 de secole I.Ch., în Mesopotamia, acolo unde s-au format una din cele mai vechi civilizaţii-cultură sumeriană. Templele au constituit primele locuri unde se depune moneda-marfă pe baza căreia se acordau împrumuturi (în Babilon, la evrei, greci). Primele reglementări cu privire la activitatea bancară au aparut în Babilon. Regele Hammurabi emite un Cod prin care era stabilit nivelul dobânzilor şi se condiţiona acordarea împrumuturilor de un control prealabil al funcţionarilor.

Apariţia monedei bătute (sec.VII I.Ch.) şi dezvoltarea comerţului mediteranean a favorizat intensificarea operaţiunilor bancare sub forma schimbului de monede în Grecia Antică. In porturile grecesti, trapeziţii - după numele stabilimentului lor comercial - "trapeza", desfăşurau o serie de operaţiuni bancare veritabile: depuneri, împrumuturi, schimb, crearea altor mijloace de plată decât moneda efectivă prin intermediul conturilor şi transferabilitatea sumelor înscrise în aceste conturi. Astfel, ei pot fi consideraţi bancheri veritabili în sensul modern al termenului

Din punct de veder al reglementării activităţii bancare, în anul 450 I.Ch. apare Legea celor XII Table, care viza în mod detaliat desfăşurarea activităţii de creditare şi percepere a dobânzilor. Aceasta a fost urmată în 376 I.Ch., de Legea lui Licinius şi în 326 I. Ch., de Legea lui Poetelia Papiria. Ambele urmăreau interesele şi protecţia debitorilor. Ulterior, în Dreptul Roman s-au statuat reglementări juridice speciale pentru bancheri. Perioada Evului Mediu timpuriu s-a întunecat, cum mai este numit, a fost marcată de o stare de nesiguranţă în activitatea monetară cu impact negativ asupra instituţiilor bancare, precum şi de o serie de restricţii de ordin religios. Spre sfârşitul epocii (sec.IX-XV) asistăm la o amplificare a dezvoltării activităţilor bancare sub îndrumarea unor factori stimulatori cum ar fi creşterea considerabilă a activităţii comerciale, în special prin intermediul târgurilor. Intensificarea schimburilor între Europa de Nord şi Europa de Sud, precum şi continuarea comerţului mediteranean duc la o dezvoltare a activităţii bancare.

Principalii factori care încetinesc dezvoltarea activităţii bancare rămân în continuare restricţiile impuse de religia creştină, care consideră încasarea dobânzilor din comerţul cu bani ca fiind un act diabolic. Din considerente de ordin economic, împrumuturile cu dobândă au fost ulterior admise, cu condiţia să fie efectuate de evrei şi lombarzi. Principalii beneficiari ai creditelor erau monarhii şi conducătorii bisericii creştine. Printre primele bănci apărute ar putea fi menţionată Banca di Vinezia, înfiinţată în anul 1171 şi recunoscută oficial ca bancă de viramente în anul 1587, sub denumirea de Banco della Piazza di Rialto. Această bancă se dezvoltă, mai ales, prin faptul că foloseşte o tehnică nouă prin care înmânează depunătorilor recipise (chitanţe, înscrisuri) la purtător şi care erau aducătoare de dobânzi. Bancherii italieni se diferenţiau în funcţie de volumul de afaceri. Oamenii de afaceri mai mici (cu putere economică mai slabă) operau pe "banca" lor, lucrând în aer liber-all'aperto, iar marii bancheri, cum sunt Medici şi Bardi la Florenţa, oficiau în palatul lor (d'entro) şi îi creditau pe regi şi pe papi. Alte instituţii bancare italiene înfiinţate în acea perioadă a fost: Banca Buonsignori din Siena, care ia fiinţă în prima jumătate a secolului al XII-lea, Casa di San Georgio din Genova (1407), Banco di San Ambroggio (1593) - Milano, Sacra Monte della Pieta (1540) - Napoli. De asemenea, în Spania întâlnim Banca de depozit din Barcelona (1401)

In Franţa, Templierii (printr-un Ordin calugaresc, 1119) folosesc averile pentru finanţarea agriculturii, dar şi a statului, mai ales pentru susţinerea cruciadelor. Depunerile pe care aceştia le primeau în păstrare sau sub formă de sechestru nu se constituiau în conturi pe seama cărora să se poată face viramente sau depozite pentru împrumuturi, ci dimpotrivă, depunătorii trebuiau să plătească o taxă (un comision) pentru păstrare, fără ca templierii să bonifice vreun fel de dobândă. Poziţia templierilor tinde să ameninţe puterea statului, ceea ce face ca regele Filip cel Frumos să dizolve Ordinul călugărilor în 1313 (acţiune de naţionalizare). Din punct de vedere al reglementării activităţii bancare există o serie de iniţiative în perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Astfel, la Barcelona, în 1300 au fost emise aşa-zisele Las Cortes, care fixau atribuţii, drepturi, garanţii şi responsabilităţi ale bancherului. De asemenea, Ludovic VII şi Ludovic cel Sfânt fixează pentru cămătarii evrei o dobândă maximă de 33,5%.

Intre secolele XII-XVIII activitatea bancară începe să se dezvolte şi în Nordul Europei, în special în Ţările de Jos, Germania, Anglia, Suedia. In anul 1609 a fost înfiinţată Banca din Amsterdam sau Banca Amsterdamului, având un rol foarte important în acţiunea de finanţare a marilor companii comerciale şi de transport olandeze, perioadă în care ţara devenise o putere colonială. In secolul VII apar mai multe bănci: Banca din Hamburg în 1619, Banca Suediei în 1656, Banca Angliei în 1694.