Organizarea și funcționarea instituțiilor de credit de tip cooperatist. studiu de caz - Banca Cooperatistă Capital Suceava - Creditcoop - agenția Vatra Dornei

INTRODUCERE

MOTTO: “ Eu, unul, nu vad posibilitatea unei adevarate refaceri şi normalizări economice în România întregită făra ajutorul cooperaţiei (…). Numai prin cooperaţie va putea patrunde la sate conştiinţa intereselor noastre naţionale şi se vor putea măsura, cu exactitate, puterile economice ale poporului nostru.”

- Constantin Argetoianu -

Fenomenele şi procesele monetare şi de credit, reprezintă în economia contemporană unele dintre problemele importante, rezolvarea lor concretă având implicaţii directe în viaţa economică. Curentele monetare contemporane consideră factorii economici ca fiind subordonate celor de natură monetară.

În ţara noastră, mişcarea cooperatistă a apărut la mijlocul secolului al XIX- lea, în condiţiile în care economia avea un pronunţat caracter agricol, iar industria se afla abia la începuturile ei. Ideile întrajutorării, simţul solidarităţii celor lipsiţi de mijloace, convingerea că ei pot cu propriile lor forţe unite să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, au dus şi în ţara noastră la înfiinţarea unor asociaţii cu caracter cooperatist.

Cooperaţia de credit constituie o formă specifică a instituţiilor de credit, ale cărei rădăcini s-au înfiripat încă din secolul al IX-lea aproape în toate ţările occidentale.

Cooperaţia de credit s-a născut ca „un copil al nevoilor” pornind de la nevoile acute ale claselor de jos ale societăţii. Liberalismul economic, nu de puţine ori a dus la pauperizarea unei bune părţi a meşteşugarilor şi micilor producători agricoli, care s-au văzut nevoiţi să caute noi modalităţi pentru a se sprijini reciproc. În acest context cooperativele de credit nu trebuie privite numai ca „o afacere”, ci şi ca instituţii cu un real „caracter public”, ca entităţi specializate, chemate să rezolve problemele financiar-bancare ale unor colectivităţi în componenţa cărora intră atât persoanele fizice (membrii cooperatori) cât şi persoanele juridice.

În Moldova, ca şi în alte regiuni româneşti, cooperaţia de credit s-a dezvoltat şi cristalizat de-a lungul anilor diversificându-şi operaţiunile şi serviciile prestate pentru clienţi. Prin sârguinţa şi priceperea unor oameni pricepuţi şi devotaţi ideilor şi principiilor cooperatiste şi în judeţul Suceava mişcarea cooperatistă a prins viaţă şi s-a dezvoltat, mărturie stau băncile cooperatiste de credit care asigură continuitatea mişcării cooperatiste.

Lucrarea de faţă se doreşte ca o prezentare generală a mişcării cooperatiste din România urmărită în evoluţia ei şi de-a lungul întregii istorii, o promovare a ideilor, a principiilor şi activităţilor cooperatiste si pe de alta parte o analiză a rolului băncilor cooperatiste in economie .

Motivaţia pentru care am ales această lucrare a fost determinată de faptul că lucrând în cooperaţia de credit din cadrul Creditcoop, nu de puţine ori am fost impresionată de „binele” pe care această bancă a reuşit să-l facă pentru membrii cooperatori care în general sunt persoane pe care băncile comerciale refuzau să-i accepte ca şi clienţi datorită veniturilor relativ reduse ale acestora, persoane pe care banca cooperatistă i-a ajutat în momentele de restrişte acordându-le credite, iar în momentele de bunăstare ajutându-i şi educându-i să-şi fructifice economiile personale.

Fiind un fenomen de o deosebită amploare şi complexitate, şi în acelaşi timp dispunând de un potenţial uman şi material valoros, activitatea cooperatistă are importante valenţe sociale care o individualizează în peisajul societăţii contemporane, în primul rând prin doctrina sa, în al doilea rând prin activitatea curentă pe care o desfăşoară şi, nu în ultimul rând, prin faptul că stimulează elemental participativ al individului la viaţa economică, la cea socială, precum şi la activităţile din sfera perfecţionării.

Microcreditele acordate de bancile cooperatiste permit indivizilor şi familiilor lor să-şi poarte singuri de grijă, din punct de vedere financiar, şi să devină parte integrantă a economiei.

CAPITOLUL I

Originile sistemului bancar

Istoria sistemului bancar îşi găseste originile în trecutul îndepărtat, existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activităţi care, într-o formă mai mult sau mai puţin evoluată, se pot constitui ca primii pasi pe tarâmul practicii bancare. Conform [ ], există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului in care un grup de persoane a avut ideea să primească disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii şi, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor ce aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon), şi Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau, deopotrivă, loc de rugaciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri şi împrumuturi efectuată de temple. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu. Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea creditelor se găsesc deja in Codul lui Hammurabi [ ], descoperit la Susa , în anul 1901. Hammurabi a fost suveran al regatului babilonean (sec. XVIII înainte de Hristos).

I.1 Perioada greacă şi romană

În secolul VI î.d.C., oraşe-stat şi temple din Grecia antică au început să emitămonede proprii. Datorită faptului că fiecare oraş-stat îşi avea moneda proprie, a apărut necesitatea schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare.

În aceeaşi perioadă, preoţii ofereau împrumuturi ţaranilor, iar unele persoane specializate în “negoţul cu bani” ofereau aceleaşi servicii altor categorii sociale. În timp, aceşti “creditori”, cunoscuţi sub denumirea de trapeziţi ( de la “trapeza”, masă instalata in pieţe – “agora”, la care-şi rezolvau afacerile), au început sa perceapă dobânzi foarte ridicate, creând multe nemulţumiri în rândul populaţiei.

Drept urmare, unele cetaţi greceştiau decis să creeze bănci publice. Aceste instituţii erau conduse şi controlate de agenţi publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementari statale cu privire la activitatea băncilor.

În perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman, romanii nu s-au arătat interesaţi în activităţi specifice băncilor. Însă, pe măsură ce au cucerit teritoriile greceşti şi au văzut cum funcţionau băncile, au înteles importanţa lor. Foarte curând dupa aceea, în întreg imperiul roman au apărut atât bănci de stat, cât şi private.

Pentru facilităţile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat. Excepţie făceau băncile din Roma unde pentru aceste taxe, a fost fixată o limită superioară. Este interesant de remarcat faptul că aceste bănci nu puteau să perceapă dobânzi, dar aveau permisiunea să perceapă comisioane (clasificate ca dobânzi) pentru seviciile acordate. Totodată, băncile furnizau clienţilor situaţii ale conturilor pentru operaţiunile efectuate. Din aceste informaţii se observă că serviciile oferite clienţilor erau în proces de diversificare.

În timp ce în Roma antică se desfăşurau astfel de activităţi, trupele romane luptau şi cucereau noi teritorii. Un grup foarte întreprinzător de persoane – comercianţii de bani – însoţea trupele oferind servicii de schimb valutar şi credite pe termen scurt.

I.1.1 Evul Mediu

În evul mediu, mănăstirile, ca si templele din Egiptul sau Grecia antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activităţi specific bancare. Deşi, oficial, nu aveau voie să perceapă dobânzi, foloseau alte metode pentru a obţine profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru creditele acordate.