Acțiunea Fenolilor Asupra unor Organisme Poikiloterme

INTRODUCERE

Fiziologia animală este o ştiinţă biologică vastă şi complexă care studiază manifestările şi determinismul funcţiilor organismelor animale şi ale componentelor lor (organe, ţesuturi, celule). Ea are strânse relaţii cu mai multe ştiinţe şi în primul rând, cu fizica şi chimia, utilizând permanent datele şi metodele de cercetare ale acestor ştiinţe. De asemenea, fiziologia animală are strânse legături cu stiinţle morfologice (anatomie, histologie, citologie), deoarece structura şi funcţiile organismului se condiţionează reciproc. Fiziologia animală utilizează şi cunoştinţele din domeniul biologiei generale şi al embriologiei, deoarece pentru studiul activităţii vitale a unui organism, este necesar să se cunoască istoria dezvoltării filogenetice şi ontogenetice.

Cercetările de fiziologie animală se realizează mai ales prin metoda experimentală, care include numeroase şi variate tehnici de lucru. În ultimul timp, acestea au atins un înalt grad de perfecţiune, datorită progreselor tehnicii, chimiei, electronicii şi ciberneticii.

O direcţie de cercetare de mare actualitate şi perspectivă este reprezentată de ecofiziologie, situată la graniţa a două discipline (fiziologie şi ecologie).

Investigarea mecanismelor de ecofiziologie prin care organismele vii (bacterii, plante, animale), reuşesc să realizeze adaptarea lor la mediu, prezintă o importanţă majoră din punct de vedere ştiinţific şi practic.

Îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere şi exploatare a unor organisme poikiloterme de interes economic, optimizarea consumurilor prin sporirea eficienţei de hrănire în cadrul problematicii mai largi a transferului de materie şi energie, aclimatizarea unor noi specii cu ritmuri superioare de creştere şi reproducere pentru diferite grupe de organisme, precum şi evidenţiere implicaţiilor acvaculturii intensive asupra echilibrului ecologie al sistemelor naturale - toate acestea reprezintă direcţii de mare actualitate şi deosebită importanţă practică pentru cercetarea ecofiziologică, cu implicare directă în elaborarea unor strategii eficiente de protecţie şi valorificare superioară a ecosistemelor naturale şi antropizate.

CAPITOLUL I

METABOLISMUL ENERGETIC AL PEŞTILOR

1.1 Scurt istoric în studiul metabolismului energetic al peştilor

Înainte de a încerca realizarea unei analize a cunoştinţelor actuale asupra metabolismului energetic al peştilor, considerăm necesară efectuarea unei foarte succinte treceri în revista a principalelor momente care au permis evoluţia în timp a investigaţiei, în această complexă şi în acelaşi timp, interesantă verigă a fiziologiei comparate.

După ce Robert Boyle (1670) a arătat pentru prima dată că aerul este necesar vieţii tuturor animalelor atât terestre cât şi acvatice, J.Bernoulli (câţiva ani mai târziu ) stabileşte că apa conţine aer iar peştii nu pot trăi în apa în care acesta a fost îndepărtat prin fierbere; în secolul următor, Priestley (1777) constată că peştii viciază aerul în acelaşi mod ca şi celelalte animale acest autor neremarcând produţia de acid carbonic ci constatând că este cedat aşa numitul “flogistic”, accepţiune mult utilizată în acea vreme în ştiinţele naturii.

Un moment important în evoluţia cunoştinţelor este reprezentat de către demonstraţia experimentală realizată de H.Davey (1799) care reuşeşte să evidenţieze utilizarea de către peşti a oxigenului care se gaseşte dizolvat în apă.

La scurt timp, Spallanzani (1803) dovedeşte producerea CO2 ca produs al respiraţiei acestor animale acvatice, pentru ca ulterior Provencal şi Humboldt (1809) să determine atât O2 consumat cât şi CO2 degajat, apropiindu-se astfel de stabilirea valorii câtului respirator.

Începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, preocupările pentru investigarea metabolismului respirator al peştilor se amplifică atât ca număr al cercetărilor, cât mai ales ca profunzime a diferitelor aspecte ce au fost abordate. Caracteristică acestei perioade este faptul că, deşi metoda de lucru rămane în esentă aceeaşi, diferiţi cercetători aduc unele contribuţii personale în legătură cu tehnica pe care o utilizează.