Continuitate și discontinuitate în discursul politic comunist și postcomunist, analiză comparată - Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu

Introducere

Comunicarea politică din România şi evoluţia ei, încă din nu-prea-îndepărtata perioadă de resticţii, presupune o întreagă colecţie de mesaje formulate diferit, transmise prin intermediul unor discursuri politice, care, în timp, îşi dovedesc utilitatea sau sunt sotite eşecului, rostite de actorii politici prezenţi pe scena politică a acelor vremuri. Comunicarea politică din România a debutat ca aparţinând unui partid unic, ierarhic, ca în armată. Comunicarea era deformată de conţinutul discursului oficial, era o comunicare standardizată, cu un limbaj unic, inclusiv în cadrul partidului, unde se discuta prin formule standard. Actorii principali erau activiştii, secretarii de partid însărcinaţi cu propaganda, şi cei ce mereu culegeau informaţii despre opinia publică. Era o formă de comunicare ce beneficia de un cod specific mult mai puternic decât cel regăsit astăzi, care provenea din „limba de lemn” folosită cu precădere în presa vremurilor, unde se descifrau informaţii de către analişti. Mai mult decât atât, comunismul lansase chiar şi un anumit mod de a păşi, astfel încât preocuparea pentru binele cetăţenilor cărora nu trebuia să le lipsească nimic îi copleşea, mergând preocupaţi, cu paşi apăsaţi şi grei.

Mergând spre modelul actual după care se ghidează comunicarea politică românească, mesajele sunt formulate diferit, în funcţie de domeniul de activitate: politic, economic, cultural, presă sau publicitate. Anii de debut ai democraţiei româneşti, se remarcă printr-o afirmare puternică a opoziţiei politice, şi implicit a disputelor politice. Este evident că evenimentele ce au construit până azi sistemul democratic românesc, determină o formă atipică de comunicare politică, deoarece schimbarea bruscă şi violentă a regimului politic nu a permis o evoluţie normală din punct de vedere al „ştiinţei” şi al „artei” comunicării. Anul 1990 vine sărac în ceea ce priveşte cultura democratică şi regulile jocului politic specific. Nu exista o comunicare politică direcţionată, medodele lipseau, spoturile publicitare politice erau amatoare şi erau doar câteva afişe electorale, însă anul 1992 vine cu schimbări considerabile pentru ca azi să avem idealuri democratice majore şi să nu ne temem de libertate şi evoluţie.

Lucrarea de faţă are drept obiectiv analizarea discursului politic al actorilor de pe scena politică a celor două Românii, în principal, şi a felului în care discursul politic al lui Nicolae Ceauşescu şi-a găsit continuitate sau nu, prin limbaj sau mesaj, în discursul politic al lui Ion Iliescu, cel mai longeviv preşedinte român şi primul care conduce democraţia în România. „Limbajul de lemn” este unul dintre elementele cele mai des speculate ca făcând parte integrantă a discursului democratic românesc, limbaj ce caracterizează discursul politic comunist. Continuitatea sau discontinuitatea discursurilor preşedinţilor români mai sus amintiţi a fost un subiect dezbătut la toate nivelurile şi, încă mai reprezintă un subiect de actualitate.

Studiul începe prin a stabili foarte pe scurt baza teoretică care se regăseşte în primul capitol, explicând raţinea de a ţine un discurs. Colectarea, organizarea şi lecturarea informaţiilor despre noţiunile teoretice ce se impun a fi studiate, constituie o primă etapă în desfăşurarea cercetării.

Al doilea capitol încearcă o trecere în revistă a pricipalelor caracteristici ale discursului comunist şi evoluţia discursului politic dupa evenimentele din 1989 din România. De asemenea, reprezintă puntea de legătură spre cel de-al treilea capitol constituit prin analiza propriu-zisă realizată prin comparaţie, atât a principalelor teme abordate de Nicolae Ceauşescu cât şi a perspectivei din care acestea erau analizate, dar şi stilul propriu şi original al discursului iliescian. Documentele folosite la realizarea acestui capitol sunt relevante pentru analiză şi reprezentative pentru cei doi lideri.

Consideraţiile de final ale acestei lucrări nu-şi propun finalul discuţiei pe acest subiect, ci doar o completare utilă a acestei dezbateri într-un spaţiu mai puţin cercetat.

“Un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic,

dar să lase impresia că vorbeşte despre toate.”

(Pierre Dac)

Lumea secolului XXI este dominată de o lume a limbajului şi a discursivităţii favorizată de factori multipli şi contexte benefice astfel încât discursul ultimelor decenii să fie construit după regulile artei. Este recunoscut din ce în ce mai des faptul că „bătăliile” pe câmpul de luptă au pierdut din teren în favoarea „bătăliilor” pe un teren al negocierilor eficiente şi productive ce pun în acord - prin victorii şi renunţări la convingeri existenţiale - părţile ce se duelează, ce se află în conflict, în contradicţie, într-un război al opiniilor. Astfel, arma cea mai de temut a acestui secol, cea mai amplă desfăşurare intelectuală, un dans de cele mai multe ori foarte elegant de adevăr şi minciună, de persuasiune şi manipulare, de dezvăluire şi ocultare ce seduce şi fascinează continuu, o reprezintă discursul.