Politici de incluziune socială și combatere a sărăciei în România

INTRODUCERE

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

În ultimii ani abordările din câmpul politicilor sociale din România privind grupurile vulnerabile sau dezavantajate din societate au fost extinse prin adăugarea termenilor de excluziune și incluziune socială. În deceniul precedent astfel de probleme sociale făceau parte, mai degrabă, din tematica sărăciei sau a dezvoltării umane.

În plan teoretic, cu privire la termenul de excluziune socială există o largă diversitate de puncte de vedere. Acestea variază de la contestarea sa ca fiind prea vag sau chiar recesiv, până la sublinierea unui rol pozitiv de extindere multidimensională a analizei și înțelegerii asupra unor aspecte ale calității vieții care nu țin doar de considerente materiale, de venit. Incluziunea socială însă nu se confruntă cu probleme de definire semnificative, fiind percepută în principal drept acțiune de răspuns în planul politicilor sociale la situațiile de excluziune socială.

Relația dintre excluziunea socială și sărăcie a atras puncte de vedere contrare, care pot fi sistematizate pe două coordonate: în ce măsură diferă conceptual excluziune socială față de sărăcie și în ce măsură excluziunea socială este un termen progresiv sau recesiv față de sărăcie. Asupra distincției dintre sărăcie și excluziune socială se remarcă două puncte de vedere. Conform primului, sărăcia se referă la lipsa de resurse materiale, de venituri financiare, în timp ce excluziunea socială acoperă o arie mai largă de grupuri dezavantajate.

Definirea precisă a grupurilor dezavantajate diferă în funcție de specificul fiecărei societăți, dar se poate vorbi de un consens asupra faptului că excluziunea este un concept care acoperă mai multe probleme sociale. Cuvântul-cheie în acest sens este participare. Excluziunea reprezintă negarea participării la diferite aspecte ale vieții sociale, cum ar fi activarea pe piața muncii, accesul la servicii publice, la viața politică, precum și forme diverse de discriminare, izolarea fizică față de semeni.

Discuția dacă excluziunea este recesivă sau progresivă față de sărăcie se referă la măsura în care excluziunea fie escamotează problema sărăciei sau, din contră, lărgește câmpul dezbaterii sociale privind inegalitatea și lipsa de dreptate socială. Având în vedere consecințele în planul politicilor și tendința instituțională din ultimii ani de a se vorbi mai mult despre excluziune decât despre sărăcie, problema nu este lipsită de interes.

În sprijinul caracterului recesiv au fost aduse o serie de argumente.

Primul argument, după cum am văzut și mai sus în cazul adoptării la nivel european a excluziunii sociale, ține de opoziția guvernelor conservatoare față de recunoașterea existenței unei probleme legată de sărăcie.

În această situație, guvernele nu mai au obligația asumării și ajung să evite luarea de măsuri antisărăcie. Mai mult, având drept obiectiv combaterea excluziunii sociale, se poate justifica reducerea beneficiilor sociale pentru a încuraja pe cei excluși să iasă din starea de excluziune prin căutarea mai asiduă a unei surse de venit, deci un loc de muncă.

Jordi Estivil a sistematizat argumente în sensul restrângerii folosirii termenului de sărăcie în Europa occidentală și preferința pentru excluziune: sărăcia reprezintă o problemă din trecut, presupus rezolvată, iar persistența acesteia este problematică și dificil de recunoscut; opusul sărăciei este avuția, de unde întrebări asupra distribuției acesteia în societate; vizibilitatea cotidiană a sărăciei este contrară imaginii societății oferită de mass-media, unor principii de drept constituțional și așteptărilor optimiste legate de efectele dezvoltării economice; excluziunea este dificil de cuantificat și operaționalizat, deci poate fi asumată fără prea multe obligații în planul politicilor, fiind deci acceptabilă pentru un larg spectru politic.

Caracterul progresiv al excluziunii sociale constă în aducerea în discuție și a altor forme și cauze ale problemelor sociale specifice grupurilor dezavantajate, nu doar a inegalității veniturilor.

Principalele argumente în acest sens ar fi că excluziunea: încurajează o analiză dinamică, pe mai multe dimensiuni, a factorilor structurali în ceea ce privește grupurile dezavantajate; oferă o capacitate explicativă superioară pentru probleme sociale apărute în anii ’70, respectiv privind situația persoanelor aflate la periferia societății, izolate, stigmatizate; subliniază ideea de drepturi sociale, cum ar fi cele de educație sau locuire și include probleme cum ar fi rasismul, discriminarea, egalitatea de gen; este mai acceptabilă pentru opinia publică, căci nu poartă stigmatul suferinței sărăciei și mulți se pot identifica mai ușor cu situațiile de excluziune socială.

Cu toate acestea, Jordi Estivil și Ruth Lister recomandă utilizarea complementară a sărăciei și excluziunii sociale. După Estivil, este nevoie de o „utilizare riguroasă și combinată, pentru a evita riscul de a opta exclusiv pentru unul și de a renunța la celălalt, care ar rezulta într-o capacitate redusă de descriere, analiză și intervenție”.