Strategii de Comunicare pe Timpul Gestionării Situțiilor de Criză

Introducere

„La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii.” (Henri Wald)

Secolul XX a cunoscut toate situaţiile care pot să decurgă din relaţiile violente dintre oameni. În toate acestea un rol important l-a avut comunicarea sau lipsa de comunicare.

La sfârşitul războiului rece, omenirea a constatat că se afla departe de momentul instaurării păcii. La începutul mileniului al III-lea, omenirea se găseşte în faţa unor incertitudini, riscuri, crize şi conflicte. Ameninţările globale nu s-au micşorat, ci s-au transformat, s-au modificat succesiv. Edificarea unei noi arhitecturi de securitate solicită o participare activă din partea unui numar cât mai mare de state la soluţionarea micilor şi marilor crize, pericole, ameninţări, în general a problemelor cu care omenirea se confruntă şi se va confrunta.

Realitatea geopolitică a impus noi terminologii în strategia militară. Tot mai des clasicele ofensivă, apărare, contraatac au fost înlocuite de sintagme precum: stabilitate strategică, gestionarea crizelor sau intervenţia umanitară.

În lucrarea de faţă am abordat ca şi tematică intervenţia comunicării pe timpul gestionării situaţiilor de criză. Gestionarea crizei nu se reduce la folosirea unor strategii de comunicare, dar managementul eficient al acesteia include, ca o componentă esenţială, comu¬nicarea de criză.

Am deschis două domenii vaste, cel al comunicării şi cel al gestionării crizelor, într-un demers convergent, încercând să ofer o imagine cât mai concretă asupra acestor probleme de actualitate. Demersul meu pleacă de la premisa potrivit căreia sferele celor două domenii s-au lărgit, fiind într-o continuă redefinire, fapt ce trebuie conştientizat.

Lucrarea este structurată în patru capitole, ultima secţiune fiind contribuţie originală. În primul capitol am urmărit introducerea în problematica generală a crizei printr-o abordare sintetică şi lucidă a acelor puncte de vedere care să ne ajute în a ne apropia tot mai mult de acest fenomen şi proces.

Pentru gestionarea eficace a crizelor epocii prezente se impune o abordare complexă a acestora, abordare ce are ca punct de plecare clarificarea conceptului, înţelegerea originii şi naturii, conexiunile şi interacţiunile lor, tipologia, etapele specifice stărilor ce le caracterizează.

Ori de câte ori comunicăm încercăm să convingem, să influenţăm, să educăm, urmărind patru scopuri principale: să fim receptaţi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi şi să provocăm o reacţie. Chiar în condiţii deosebite, tensionate, de dereglare şi perturbare a sistemului, intenţia este tot aceea de a îndeplini cele patru scopuri.

Problematica soluţiilor în domeniul gestionării crizelor sa cere abordată pe mai multe planuri. Plecând de la premisa conform căreia comunicarea gestionează socialul dar necesită, înainte de toate, să fie ea însăşi gestionată, în capitolul 2 mi-am propus evidenţierea unor aspecte privind gestionarea crizelor: posibilităţi de gestionare, etape, obiective, cerinţe, activităţi; privind comunicarea de criză, axându-mă pe patru tipuri de activităţi specifice: evaluarea riscurilor, planificarea comunicării de criză, răspunsul şi refacerea organizaţiei. Acest capitol l-am dedicat nivelului organizaţional.

La acest nivel strategile de comunicare sunt concentrate asupra tehnicilor prin intermediul cărora organizaţiile îşi pregătesc publicul pentru situaţii de criză, reduc daunele aduse imaginii organizaţiei şi refac încrederea publicului după ce criza a fost oprită. Soluţionarea crizelor este una dintre dimensiunile acţionale ale relaţiilor publice, una dintre direcţiile comunicării acesteia fiind presa. În astfel de situaţii specialiştii în relaţii publice au de îndeplinit misiuni bine definite.

Numai înţelegând exact natura şi virtuţile comunicării, devenim conştienţi de măsura în care depindem de ea.

În cel de-al treilea capitol mi-am propus prezentarea specificităţilor comunicării în mediului militar, proces în vederea soluţionării crizelor. Pornind de la caracteristici imperioase: transparenţă şi securitate în comunicare, voi surprinde aspecte ale informării şi influienţării populaţiei, mediatizării realităţii, evidenţiind puterea persuasivă a comunicării, dar şi constrângerile şi perversiunile spre care poate aluneca acest fenomen.

Crizele sunt inevitabile, iar întrebarea care se pune nu este dacă armata va fi implicată ea însăşi într-o criză, ci cât de curând şi cât de mult. Gestionarea conflictelor militare reprezintă unul dintre principalele domenii în care statul trebuie să transmită, în mod direct, mesaje cetăţenilor, chiar dacă uneori aceasta se face cu dificultate. În ultimă fază mi-am propus abordarea negocierii ca strategie a comunicării de criză în vederea gestionării crizei sau estompării conflictului.

Însumând toate câştigurile conceptuale putem înţelege mai exact felul în care comunicarea intervine în timpul crizelor şi modul în care este gestionată în direcţia soluţionării durabile a conflictelor şi crizelor.

În contextul strategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrebă de tensiunile şi antagonismele generate de conflictele etnice, naţionalismul extremist şi disputele politice interstatale care au generat crize ce afectează securitatea şi stabilitatea în lume.

Încercând o ancorare în realitate, în capitolul 4, metoda analizei de conţinut mi-a permis incursiunea în lumea conflictuală din Kosovo în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse: evidenţierii relaţiei comunicare – gestionarea crizei, surprinderea strategiilor sau a tehnicilor de comunicare folosite în vederea soluţionării stărilor conflictuale căt şi explicarea contribuţiei media la construirea unei anumite realităţi referitoare la crize.

Într-o epocă în continuă devenire, ştiinţa militară va trebui să reflecte schimbările şi să găsească soluţii adecvate noilor crize şi conflicte specifice societăţii informaţionale.

Bineînţeles că această lucrare nu-şi propune să ofere o soluţie tranşantă asupra problematicii exprimate, ci de a evidenţia anumite puncte de vedere pe care le consider a fi pertinente şi preferabil de a fi privite ca repere. Domeniile vaste spre care m-am îndreptat aufăcut posibilă doar o analiză de ansamblu, necesitând incursiuni amănunţite spre cunoaştere şi aprofundare.