Analiza situației patrimoniale prin prisma lichidității, solvabilității și echilibrului financiar

INTRODUCERE

Informaţia economică este prezentă în toate domeniile de activitate, reprezentând un element indispensabil al progresului. În contextul dezvoltării economiei de piaţă şi al sporirii gradului de complexitate al acesteia, informaţia economică trebuie să se dezvolte corespunzător ca arie, conţinut şi operativitate, astfel încât să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta exact situaţia patrimonială a întreprinderilor şi rezultatele activităţii economico-financiare. Valorificarea eficientă a informaţiei economice se poate realiza doar în cadrul unui sistem informaţional economic în care contabilitatea este o componentă de bază.

Activitatea contabilă are o contribuţie importantă în economie prin conţinutul său, care îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Aceasta furnizează un sistem de informaţii corelat şi verificat, nelăsând loc subiectivismului şi promovând rigurozitate şi exactitate în reflectarea fenomenelor economico-financiare.

Cea mai puţin costisitoare şi cea mai răspândită metodă de comunicare managerială o constituie situaţiile financiare, care de fapt reprezintă nucleul sintezelor contabilităţii. Utilizatorii informaţiei din situaţiile financiare caută să aprecieze rentabilitatea întreprinderii, în general, dar şi riscul de lichiditate al acesteia.

Identificarea modalităţilor de acţiune pentru asigurarea echilibrului între resursele mobilizate şi modul de utilizare a acestora de către o întreprindere reprezintă obiectivul esenţial al analizei financiare, care, pe baza datelor din bilanţ, urmăreşte aprecierea poziţiei financiare a acesteia. Analiza poziţiei financiare a întreprinderii reprezintă un studiu amplu, static şi dinamic, asupra activelor, datoriilor, capitalului propriu şi asupra corelaţiilor care se stabilesc între aceste elemente.

Obiectivele analizei financiare derivă din obiectivul fundamental al activităţii întreprinderii şi anume „creşterea valorii firmei”. Un asemenea obiectiv implică o rentabilitate superioară, dar în acelaşi timp şi asigurarea lichidităţilor, a solvabilităţii, a echilibrului financiar.

CAPITOLUL I: PREZENTAREA POZIŢIEI FINANCIARE

1.1. Patrimoniul – obiect al contabilităţii

Contabilitatea reflectă continuu şi în totalitate existenţa şi modificarea elementelor patrimoniului ce apar datorită operaţiilor economice din cadrul unităţilor patrimoniului.

Sub aspect juridic, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor în expresie bănească aparţinând unei persoane fizice sau juridice.

Sub aspectul economic, patrimoniul poate fi definit ca reprezentând totalitatea, respectiv, universalitatea valorilor corporale (tangibile) şi necorporale (netangibile), contabilizate sub formă de bunuri materiale, nemateriale ori financiare, de avere circulantă, de trezorerie (cash, depozite bancare şi alte valori) şi creanţe. Ele trebuie să aparţină subiectului de drept care este întreprinderea şi care intră sub incidenţa cadrului juridic creat pentru stimularea activităţilor într-o economie de piaţă.

Ca unitate sintetică de structură, patrimoniul are următoarele trăsături caracteristice:

- este o universalitate juridico-economico-financiară;

- este personal, în sensul că aparţine unei anumite persoane şi este netransmisibil fiind condiţie fundamentală de întemeiere ontologică a persoanei;

- este distinct faţă de persoana căreia îi aparţine şi nu este inclus acesteia;

- este unic şi indivizibil.

Patrimoniul poate fi alcătuit dintr-o varietate extrem de complexă şi de diversă de bunuri, creanţe şi obligaţii, care laolaltă alcătuiesc o universalitate. Existenţa unui patrimoniu presupune îmbinarea a două elemente:

1. persoana fizică sau juridică, ca subiect de drepturi şi obligaţii;

2. bunurile economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii.

Între obiectele de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, şi drepturile şi obligaţiile, pe de altă parte, stă persoana fizică sau juridică în calitatea sa de subiect de drepturi şi obligaţii.

Patrimoniul poate deveni obiect de studiu al contabilităţii numai în cazul în care el este investit, adică utilizat în activitatea economică în vederea obţinerii de bunuri şi servicii destinate vânzării, cumpărării, ori în activităţi administrative şi social-culturale prin care se satisfac necesităţi reale ale sociatăţii.

Literatura de specialitate prezintă numeroase interpretări şi variante în definirea şi analiza patrimoniului ca obiect al contabilităţii. Mă voi referi în continuare la concepţia economico-juridică a patrimoniului potrivit căreia acesta, în contabilitate se dedublează ca patrimoniu economic şi respectiv juridic.