Aspecte generale privind taxa pe valoarea adăugată

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND TAXA PE VALOAREA ADAUGATA

I. 1. APARITIA SI EVOLUTIA TAXEI PE VALOAREA ADAUGATA

Taxa pe valoarea adaugata reprezinta una dintre cele mai moderne si mai eficiente componente ale politicii fiscale din tarile europene occidentale si a fost conceputa pentru a evita impozitarea in cascada cum se face prin impozitul pe cifra de afaceri. De asemenea, impozitul pe circulatia marfurilor, suferea de aceeasi anomalie fiscala a impozitarii repetate (impozit la impozit) si a impozitarii diferite a aceluiasi produs in functie de modul de productie sau de destinatia acestuia.

Prima forma de trecere la impunerea generala a cheltuielilor a fost taxa proportionala asupra platitorilor introdusa in 1917 care, prin modul de asezare si percepere (aplicarea de timbre pe facturi) a avut un randament scazut si a fost abandonata in 1920, prin introducerea impozitului pe cifra de afaceri, adica asupra nivelului vanzarilor totale. Acest impozit a avut ca obiect impozabil tranzactiile industriale si comerciale delimitate in toate stadiile lor succesive, fiind un impozit cumulativ, cu multiple dezavantaje generate de aplicarea unui impozit la impozit suportat la cumpararea bunurilor impozabile.

In perioada 1925–1936 s-au instituit taxe unice pentru diferite produse, care vizau impunerea unui produs o singura data in cadrul ciclului de productie fiind asezate fie in faza productiei, fie in faza comercializarii. In 1936 existau deja peste 30 de astfel de taxe unice.

Incepand cu 1937 s-a introdus taxa unica asupra productiei vizand toate produsele in stadiul de fabricatie. Astfel s-a realizat o simplificare a sistemului impunerii indirecte, obtinuta fie prin suprimarea fostelor taxe unice pe produse, fie prin fuzionarea acestora cu taxe interne si vamale, fie prin mentinerea si unificarea lor la cote de impunere unice. In aceasta perioada apare notiunea de producator fiscal si este instituit regimul de suspendare a taxelor pentru vanzarile efectuate de catre un producator altui producator. In acelasi timp, se introduce o taxa asupra prestarilor de servicii.

In 1939, datorita cresterii nevoilor de resurse financiare, se instituie taxa pe armament, care vizeaza, din nou, toate tranzactiile si care se adauga taxei unice asupra productiei introdusa in 1936. In 1940, taxa pe armament se reaseaza ca taxa asupra tranzactiilor, desi isi pastreaza caracteristicile, determinand o dubla impozitare a cheltuielilor, prin taxa unica perceputa in stadiul productiei si prin taxa cumulativa asupra fiecarei tranzactii. In plus, in 1941, se introduce si o taxa locala asupra vanzarilor de detaliu (cu amanuntul), pentru asigurarea alimentarii bugetelor locale cu resursele de care acestea aveau nevoie.

Plata taxei unice asupra productiei a avut o serie de dezavantaje: dificultatile delimitarii “producatorului fiscal”, ca subiect al impozitului, mari intarzieri la plata acestuia, datorita faptului ca exigibilitatea platii nu aparea decat la sfarsitul procesului de productie, unicitatea platii incita la frauda.

Ca urmare, in 1948, s-a instaurat sistemul platilor fractionate: fiecare producator isi achita taxa asupra nivelului vanzarilor sale, insa el era autorizat sa deduca taxa pe care el insusi a platit-o pentru cumpararile sale, pentru care impozitul nu mai avea caracter cumulativ. Aceasta deducere nu era admisa decat pentru produsele care erau antrenate in mod direct la fabricarea produsului finit (materii prime, materiale) si nu si asupra cheltuielilor care erau efectuate pentru investitiile necesare productiei.

Ideea dominanta a trecerii la taxa pe valoarea adaugata a fost ca aceasta sa substituie diversele taxe asupra cifrei de afaceri, platita in diferite stadii ale productiei de catre diferitii producatori, nefiind insa o taxa cumulativa. Fiecare producator era autorizat sa deduca taxele pe valoarea adaugata suportate anterior proceselor de productie. Noutatea sistemului spre deosebire de cel introdus in 1948, consta in aceea ca taxele deduse nu vizau numai cheltuielile cu materiile prime incorporate in produs, ci si cheltuielile cu investitiile.

In economia mondiala taxa pe valoarea adaugata este un fenomen relativ nou, acest impozit fiind adoptat la initiativa lui Maurice Laure, in anul 1954 in Franta, pentru ca apoi acesta sa se introduca si in alte tari din Europa, Asia, America Latina, Africa etc.

Ideea dominanta a trecerii la taxa pe valoarea adaugata a fost ca aceasta sa se substituie diverselor taxe asupra cifrei de afaceri, ca taxa unica platita in diferitele stadii ale productiei, de catre producatori, nefiind insa o taxa cumulativa. Fiecare producator este autorizat sa deduca taxele pe valoarea adaugata suportate anterior procesului de productie propriu.