Contabilitatea aprovizionării și desfacerii de mărfuri - SC Videlmar SA Urlați

INTRODUCERE

Contabilitatea „una dintre cele mai sublime creaţiuni ale geniului uman ( ) o oglindă a trecutului şi o clauză a viitorului”, este o ştiinţă fundamentală şi aplicativă. În acelaşi timp, ea prezintă cele două caracteristici ale oricărei discipline ştiinţifice, şi anume de a fi permanentă şi universală. Este permanentă, deoarece se bazează pe o serie de legi proprii care au fost și vor rămâne valabile şi este universală, datorită faptului că a apărut şi se dezvoltă pe baza aceloraşi principii, oriunde s-ar folosi.

Încă din Antichitate omul a simţit nevoia unor liste de cheltuieli. De la simpla evidenţă a averii şi până la afacerile negustorului, contabilitatea a devenit un sistem informaţional cu implicaţii asupra resurselor la nivelul economiei. Contabilitatea are deci un rol indispensabil in societatea omenească.

Primele evidenţe contabile au început sa fie ţinute o data cu apariţia scrisului la sumerienii. Utilizând o vergea ascuţită de lemn, scribul scria pe placa de argilă umedă numele părţilor, obligaţiile asumate de acestea şi obiectele comercializate. Părţile semnau, atestând astfel corectitudinea datelor înscrise.

Un obstacol în calea dezvoltării evidenţei contabile îl reprezentă lipsa unei unităţi de măsură comune pentru toate bunurile tranzacţionate. Cea mai însemnată contribuţie adusă de greci în contabilitate o reprezintă utilizarea unor monede de schimb începând cu anul 600 i.Ch., aspect ce va determina şi o dinamizare a activităţii financiar-bancare.

Contabilitatea a fost şi este dependentă de dezvoltarea economică. De aceea de-a lungul timpului contabilitatea parcurge un proces de modernizare accentuată în Europa, o dată cu dezvoltarea bătrânului continent Apariţia ei era condiţionată de existenţa unui sistem numeric accesibil şi de un mediu prielnic de dezvoltare. Simplitatea şi uşurinţa sistemului numeric arab au rezolvat acest lucru. Răspândirea în Europa a sistemului numeric a fost realizată cu ajutorul papei Sylvestru al II-lea (999-1003). Până la acest moment se utiliza sistemul numeric roman, care era greoi.

Prosperitatea republicilor italiene duce inevitabil şi la dezvoltarea contabilităţii. Astfel apare contabilitatea în partida dublă, ce îşi are originea în Genova sau Veneţia, veritabile centre ale comerţului în aceea vreme. Apariţia şi dezvoltarea contabilităţii în partida dublă au fost aşadar determinate de necesitatea ordinii în socoteli.

Cel mai vechi fragment de contabilitate care a fost descoperit, datează din anul 1211 şi reprezintă registrele unei bănci comerciale italiene.

Dincolo de toate avantajele unei evidenţe contabile riguros organizate, propagarea contabilităţii în partida dublă către alte regiuni ale Italiei a reprezentat un proces de lungă durată, cu piedici greu de trecut. Era invocat «secretul afacerilor», iar contabilii se temeau că divulgarea cunoştinţelor şi iniţierea altora în tainele contabilităţii le-ar fi diminuat preţuirea de care se bucurau. Un argument în sprijinul celor afirmate îl constituie spusele lui Wolfgang Schweicker, un pioner în lumea lucrărilor de contabilitate apărute în Germania la mijlocul secolului al-16-lea: “Nu vreau să afirm că înaintea mea n-ar fi existat contabili buni, aceştia sunt şi astăzi, dar ei ţin contabilitate în secret şi nu o dau la lumina zilei sau nu-şi dau osteneala să o arate şi altora.”

Sub influenţa schimbărilor intervenite în mediul economic, contabilitatea va parcurge la rândul ei drumul de la o formă primară către una complexă, capabilă să satisfacă cerinţele tot mai diverse ale utilizatorilor informaţiei contabile.

Cadrul îngust al tranzacţiilor efectuate pe bază de numerar a fost lărgit o dată cu instituirea creditului. Faptele bazate pe încrederea creditorului şi angajamentul debitorului de a-şi duce la îndeplinire obligaţiile au constrâns contabilitatea să-şi dezvolte aparatul de calcul.

După apariţia creditului, în sfera înregistrărilor au intrat, alături de mişcările de bani şi mărfuri, datoriile şi creanţele. Necesitatea de a oglindi aceste drepturi şi obligaţii a dat naştere contului. La început, părţile lui erau aşezate una după alta: deasupra debitul şi dedesubt creditul.

Acesta a fost, de fapt, punctul de plecare în evoluţia contului spre forma clasică, cu debitul la stânga şi creditul la dreapta. Debitul indica ceea ce persoana, al cărei nume îl purta contul, a primit de la partenerul său, iar creditul ceea ce persoana respectivă ia dat acestuia.

Ulterior, conturilor de persoane li s-au alăturat cele pentru mărfuri, bani sau alte bunuri. Personificarea conturilor a continuat, considerându-se că fiecare cont poate fi asimilat unei persoane sau că reprezintă o persoană.

Contabilitatea medievală italiană s-a bazat pe următoarele registre principale:

- memorialul;

- cartea mare;

- jurnalul.

În afară de aceste registre principale existau şi registre “particulare”. Iniţial, memorialul a servit doar pentru operaţiunile de credit.

Acest registru descriptiv alimenta cartea mare care, la început, oglindea tot numai operaţiuni de credit, dar nu în forma descriptivă, ci într-o prelucrare pe conturi individuale.