Contabilitatea Surselor de Finanțare

Introducere

Prin geneză, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entităţi patrimoniale. Pentru ţara noastră, în mod concret, se delimitează ca entităţi patrimoniale, regiile autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane fizice şi juridice care desfăşoară activităţi comerciale.

Din structura tipurilor de entităţi patrimoniale, întreprinderea reprezintă sfera de acţiune în limitele căreia contabilitatea - ca instrument informaţional şi de gestiune - capătă formă completă de reprezentare şi control asupra constituirii şi utilizării resurselor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producţie a bunurilor, de prestaţii de servicii, de circulaţie a mărfurilor, a titlurilor de valoare şi a instrumentelor de plată, precum şi de alte operaţii accesorii activităţii de comerţ.

Forma organizatorică şi de funcţionare a contabilităţii întreprinderii se diferenţiază, în principal, în raport de concepţia contabilă adoptată. În acest sens cele mai marcante şi mai influente culturi contabile din lume sunt două: europeană şi anglo - saxonă. În raport de cele două culturi contabile, se pot utiliza două concepte organizatorice,

- monist şi

- dualist.

Monist în cazul în care la nivelul întreprinderii se organizează un singur circuit contabil, deci o singură contabilitate, atât pentru latura internă cât şi cea externă a întreprinderii. Dualist, dacă pentru cele două laturi sunt organizate, dar corelate contabilităţi separate. În consecinţă, la nivelul întreprinderii se disting două secţiuni ale contabilităţii, financiară şi de gestiune sau financiară şi managerială, ori externă şi internă.

Contabilitatea financiară descrie circuitul patrimonial al întreprinderii luat în totalitatea şi structuralitatea sa. Obiectivul său principal îl constituie furnizarea de informaţii sintetice privind poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare. Informaţia contabilă, pe lângă o utilizare internă de către management, este destinat utilizatorilor externi definiţi de: investitorii de capital, bancherii, angajaţii, furnizorii, clienţii, guvernul şi instituţiile sale, precum şi publicul.

Relaţiile delimitate şi evidenţiate în contabilitate au, o determinare obiectivă, iar faptul că ele apar la intersecţia întreprinderii cu terţii sunt divulgabile integral. Pornind de la această stare, contabilitatea este standardizată, adică se bazează pe norme privind producţia, prezentarea şi utilizarea informaţiilor contabile.

Contabilitatea de gestiune furnizează toată informaţia contabilă care este cuantificată, prelucrată şi transmisă pentru utilizarea internă de către management. Ea descrie circuitul patrimonial intern al întreprinderii, definit de activităţile consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Obiectivele principale ale contabilităţii de gestiune sunt:

- calcularea analitică (pe feluri, purtători de costuri, locuri de activitate) a costurilor şi rezultatelor, bugetarea internă a activităţii întreprinderii (pe locuri de activităţi);

- controlul de gestiune sau managerial privind costurile prestabilite şi abaterile de la aceste costuri.

Organizarea şi funcţionarea contabilităţii de gestiune se bazează pe concepte şi principii pur interne al căror conţinut este liber de standardizare, fiind definit în funcţie de propriile convenţii ale fiecărei întreprinderi (de exemplu, formula costului produselor vândute) şi care se găsesc deci în afara oricărei normalizări (standardizări). În consecinţă, deşi organizarea contabilităţii de gestiune este obligatorie, aceasta beneficiază de o libertate separată în ceea ce priveşte posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcţie de specificul activităţii şi de nevoile de informare în vederea actului decizional.

Întreprinderea - sferă de acţiune a contabilităţii financiare

Aşa cum s-a anticipat în primul paragraf, entităţile patrimoniale reprezintă spaţiul de cunoaştere şi acţiune al contabilităţii. În raport de forma de proprietate asupra capitalului, unităţile patrimoniale pot fi proprietate de stat şi proprietate privată. Pentru exercitarea dreptului de proprietate privată s-au conturat două forme de organizare economică a întreprinderii, personală şi socială.

Întreprinderea proprietate socială, denumită şi societate comercială, se constituie prin aportul sau investiţia de capital a două sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice în vederea efectuării de acte de comerţ.

Întreprinderea personală reprezintă forma organizatorică de exploatare a proprietăţii în care o singură persoană participă cu întregul capital, conduce direct şi răspunde cu întreaga avere pentru obligaţiile asumate. În cadrul unităţilor patrimoniale societatea comercială reprezintă sfera de acţiune în limitele căreia contabilitatea ia forme complete de supraveghere şi control a resurselor, cheltuielilor şi rezultatelor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producţie, de prestaţii de servicii, a mărfurilor, de circulaţie a mărfurilor, a titlurilor de credit şi a instrumentelor de plată, precum şi alte operaţii accesorii activităţii de comerţ. Constituirea efectivă a societăţilor comerciale are loc numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare asociat sau acţionar a vărsat în numerar sau a depus în natură, după caz, cota de aport stabilită prin Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Contractul de societate şi Statutul societăţii. Capitalul subscris este aportul pe care asociaţii sau acţionarii, în calitatea lor de proprietari, s-au angajat să-l pună la dispoziţia societăţii comerciale. Capitalul nedepus (nevărsat) este partea din capitalul subscris care nu a fost încă fizic pusă la dispoziţia societăţii de către asociaţi sau acţionari.

Ca persoană juridică, societatea dispune de un patrimoniu propriu, drepturi şi obligaţii şi are o denumire, sediu şi naţionalitate. Constituirea societăţii ca persoană juridică este formalizată printr-un contract de societate prin care asociaţii convin să cedeze unei întreprinderi comune bunurile, în vederea protejării profitului sau a economiilor ce pot rezulta. La rândul său contractul de societate, ca act unic, se materializează într-un statut în care se menţionează forma

societăţii, denumirea, sediul social, obiectul de activitate, durata, mărimea capitalului, regulile de participare la rezultate, modalitatea de funcţionare.

Bunurile materiale şi băneşti aduse de fiecare din asociaţi drept aport, precum şi acelea pe care societatea le dobândeşte ulterior alcătuiesc laolaltă patrimoniul societăţii comerciale. Fiind astfel format şi având drept scop realizarea obiectului propus, patrimoniul nu poate fi urmărit decât

⇒pentru creanţele (drepturile) proprii ale societăţii constituite. Prin urmare, orice bunuri economice aduse de asociaţi devin proprietatea societăţii, constituind un patrimoniu propriu şi independent de acela al asociaţilor, astfel încât aceştia nu mai au drept real asupra patrimoniului societăţii ci eventual, un drept de creanţă rezultat din calitatea lor de asociaţi. În consecinţă, în cazul lichidării societăţii ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse, ci numai o sumă

⇒proporţională cu contribuţia lor. De asemenea, căpătând personalitate juridică societatea comercială -cu denumire, sediu social şi patrimoniu propriu - nu mai acţionează prin asociaţii săi. Din momentul acesta toate actele juridice, de conducere, administrare, gestionare sunt îndeplinite în nume propriu de reprezentanţii legali. Acţionând în numele societăţii comerciale, aceşti reprezentanţi nu-şi angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societăţii, răspunderea materială revenind acesteia. şi tot din acest moment, obligaţiile, drepturile şi rezultatele obţinute prin actele întreprinse de către reprezentanţii autorizaţi ai societăţii comerciale au consecinţe directe asupra patrimoniului respectivei societăţi. Cu alte cuvinte, odată cu manifestarea voinţei de a încheia un contract de societate, legal înregistrat, noua formaţiune economică acţionează ca orice persoană fizică, actele sale, îndeplinite de reprezentanţi legali, generează drepturi şi obligaţii care pot dezvolta sau diminua capitalul propriu, ceea ce în ultimă instanţă produce beneficiu de care profit asociaţii sau pierderi pe care le suportă aceştia.