Creditarea persoanelor juridice la BRD - GSG sucursala Timișoara

La 23 august 1944 bugetul de stat se găsea într-o situaţie deosebit de grea, importantele deficite trebuiau să fie acoperite prin emisiunea monetară a Băncii Naţionale a României din care cauză moneda se deprecia şi îşi făcea loc tot mai mult inflaţia.

Încercarea Băncii Naţioanale a României, prin punerea în circulaţie a unei însemnate cantităţi de aur, sub formă de medalii, care erau vândute subscriitorilor pentru “împrumutul refacerii naţionale” nu a avut succesul scontat, dar a contribuit la accentuarea inflaţiei şi urcarea generală a preţurilor. Excluse din circuitul monetar, băncile nu au mai putut îndeplini rolul colector al disponibilităţilor băneşti. Datorită situaţiei inflaţioniste, aceste disponibilităţi au fost plasate în bunuri materiale, aur sau devize pentru a li se menţine substanţa.

Din această cauză unităţile bancare nu au mai putut asigura necesităţile de fonduri, fiind obligate să apeleze tot mai mult la reescontul Băncii Naţionale a României, care a însemnat de fapt o sporire a circulaţiei băneşti şi o şi mai puternică dereglare economică.

În aceste condiţii, Banca Naţională a României a fost pusă în situaţia de a lărgi dreptul băncilor particulare de a beneficia de reescont, prin prezentarea de cambii cu o singură semnătură, cu garanţia statului.

Băncile prezentatoare de reescont au fost împărţite în două categorii:

-bănci care puteau prezenta la reescont cambii cu două semnături,fără garanţii şi cambii cu o singură semnătură , plus garanţia statului;

-bănci care puteau prezenta la reescont cambii cu două semnături, cu garanţii reale (gaj de acţiuni, cesiuni, creanţe, etc.) altele decât cele prevăzute în statutele Băncii Naţionale a României.

Sistemul bancar din România era format din Banca Naţională a României şi 232 de bănci particulare active, din care 22 bănci mari, cu capital peste 60 milioane lei, 63 bănci mijlocii şi 147 bănci mici.

Printre băncile comerciale mari, cu sucursale şi agenţii în oraşele în care aveau interese erau: Banca Chrissoveloni, Banca Comercială Italiană şi Română, Banca de Credit Român, Banca de Credit a Meseriaşilor, Banca Românească, Banca de Scont a României, Banca Timişoara, Banca Urbană, Societatea Bancară Română, Creditul Funciar Rural, Creditul Naţional Agricol, Creditul Naţional Industrial, Casa de Finanţare şi Amortizare, Institutul de Credit Românesc şi Institutul Naţional al Cooperaţiei, Banca Albina - Sibiu, Banca Centrală Cluj, Banca Generală de Economii Sibiu şi Braşov.

Băncile din ţara noastră erau organizate şi funcţionau pe baza “Legii pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă” din 1939.

Băncile, ca întreprinderi specializate, organizau şi înfăptuiau circulaţia capitalului bănesc de împrumut.

Consiliul Superior Bancar supraveghea Comerţul de bancă, avea personalitate juridică şi funcţiona pe lângă Banca Naţională a României. După 1948 Consiliului Superior Bancar i s-a schimbat denumirea în Curtea Superioară Bancară.

Importante credite au fost acordate de către Banca Naţională şi pentru refacerea distrugerilor pricinuite de război, aprovizionarea populaţiei civile cu produse agricole, a producţiei industriale şi alte acţiuni legate de viaţa economico-socială a ţării. Astfel Institutul Naţional al Cooperaţiei a primit credite pentru aprovizionarea armatei române şi aliate şi a populaţiei civile cu produse necesare traiului.

Creditul Naţional Industrial a primit importante credite pentru a sprijini întreprinderile industriale în scopul obţinerii unei producţii sporite, Casa Autonomă de Finanţare - pentru refacerea industriei petrolifere şi metalurgice, Creditul Naţional Agricol - pentru încurajarea agriculturii şi viticulturii.

La data de 1 ianuarie 1947 Banca Naţională a României a fost etatizată devenind Banca RPR pe baza Legii nr.1056 din 23 decembrie 1946. Prin etatizare s-a constituit în societate anonimă pe acţiuni cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător şi la vedere, de a asigura circulaţia monetară şi menţinerea stabilităţii monedei, precum şi organizarea şi controlul creditului.

La aceeaşi dată, 1 ianuarie 1947, proprietatea Băncii Naţionale a României a trecut, liberă de orice sarcini, în patrimoniul statului, foştii acţionari urmând a primi , pentru fiecare acţiune o sumă în numerar stabilită de completul de judecată, instituit pe lângă Curtea de Apel din Bucureşti.

Legea pentru etatizarea Băncii Naţionale a României prevedea ca aceasta, ca mandatară a statului român să asigure, conform îndrumărilor Consiliului Superior Economic, dirijarea şi controlul creditului.

Acţiunea sa se exercită asupra tuturor întreprinderilor de bancă şi instituţiilor de credit, publice şi particulare.

Etatizarea BNR a reprezentat primul pas spre dezorganizarea sistemului bancar din România şi denaturarea funcţiilor normale ale credituluii bancar, a capitalului bancar.

Cu toate măsurile luate şi acţiunile întreprinse, situaţia economico-financiară necorespunzătoare se accentua; Banca Naţională a României devenise aproape singura sursă de creditare a economiei.

La 15 august 1947 s-a înfăptuit REFORMA MONETARĂ (BĂNEASCĂ).

Reforma bănească din 1947 a avut şi menirea de a creea condiţiile necesare pentru trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist.

După 1947 sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică.

1.2. DECLINUL SISTEMULUI BANCAR ÎN PERIOADA ECONOMIEI CENTRALIZATE

România intră într-o nouă etapă după al doilea război mondial.

În domeniul bancar, la 11 iunie 1948 au fost naţionalizate numai Societatea Naţională de Credit Industrial, Casa Naţioanală de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

În luna august 1948 prin Decretul nr.197 băncile şi instituţiile de credit capitaliste au fost dizolvate şi puse în în stare de lichidare, cu excepţia Băncii Naţionale a României, Băncii de Credit pentru Investiţii (Societatea Naţională de Credit Industrial), Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. La 1 septembrie 1948, patrimoniul Casei Naţionale de Economii şi Cecuri Poştale şi Casei de depuneri şi Consemnaţiuni au fost contopite, prin înfiinţarea Casei de Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni, care în octombrie 1948 a primit actuala denumire - Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

După naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, în anul 1948 a avut loc reorganizarea şi specializarea sistemului bancar. Astfel la finele anului 1948 sistemul bancar din ţara noastră era format din Banca Republicii Populare Române - bancă de stat, Banca de Investiţii - bancă de credit pentru investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni.

După reforma monetară din 1947, circulaţia bănească, s-a dereglat din nou, datorită lipsurilor din industrie, agricultură şi comerţ. Rămânerea în urmă a producţiei agricole faţă de cea industrială a avut drept consecinţă creşterea preţurilor produselor agro-alimentare pe piaţa neorganizată dând astfel posibilitatea de a acumula şi tezauriza însemnate sume de bani. Datorită acestei situaţii precum şi a unor probleme cu caracter politic (deviere de dreapta) s-a dispus o nouă reformă bănească Reforma Bănească din anul 1952, cu începere din 28 ianuarie 1952 până în data de 31 ianuarie 1952. În anul 1959 Consiliul de Miniştri a autorizat Ministerul Finanţelor şi Banca de Stat să experimenteze la un număr restrâns de întreprinderi industriale, unele măsuri pentru îmbunătăţirea metodelor de finanţare, creditare şi decontări la întreprinderile industriale şi agricole de stat. În anul 1958 măsurile au fost extinse la toate întreprinderile industriale, iar în anul 1961, la celelalte ramuri economice, prin adaptarea la specificul acestora.

Băncile specializate aveau ca obiectiv principal urmărirea înfăptuirii politicii partidului şi statului în domeniul financiar-bancar şi totodată asigurarea serviciilor bancare în următoarele sectoare prioritare ale economiei: comerţul exterior, agricultura şi investiţiile.

Băncile specializate - Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii - subordonate Consiliului de Miniştri - erau organizate şi funcţionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.

Băncile specializate urmăreau ca fiecare unitate economică din sectoarele respective să-şi desfăşoare activitatea în condiţii de eficienţă economică, prin folosirea integrală şi cu randament a mijloacelor materiale şi financiare. În acest context, băncile specializate aveau următoarele atribuţii de bază:

-Organizarea şi efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi între unităţile economice (DECONTĂRI);

-Creditarea activităţilor de producţie.

Banca Română de Comerţ Exterior a luat fiinţă la data de 1 iulie 1968 prin reorganizarea Departamentului operaţiunilor externe din cadrul Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România.

În conformitate cu reglementările în vigoare, întreprinderile de comerţ exterior, precum şi alte organizaţii, pentru activitatea lor privind operaţiunile cu străinătatea, erau obligate să păstreze mijloacele financiare valutare în conturi deschise la Banca Română de Comerţ Exterior.