Fuziunea Societăților Comerciale cu Aplicație Practică la SC Tego SA

CAPITOLUL 1

PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII ACTIVITĂŢII

ŞI CONSECINŢELE SALE ASUPRA EVALUĂRII PATRIMONIULUI

1.1. Importanţa continuităţii activităţii economice (exploatării)

Contabilitatea generală nu înţisează societatea comercială în toată complexitatea sa ea nu furnizează decât imagini care se numesc bilanţ, cont de rezultat, tablou de finanţare.

Imaginile contabile se supun unor ipoteze, opţiuni şi convenţii de observare, de cuantificare şi sesizare a realului foarte specifice, care sunt desemnate generic sub conceptul de principii ale contabilităţii.

Astfel, în vederea unei reprezentări cat mai fidele a situaţiei financiare a unei întreprinderi precum şi a performanţelor şi a evoluţiei situaţiei financiare a acesteia prin documentele de sinteză, literatura de specialitate oferă informaţii financiare bazate pe importante elemente de sprijin cum sunt principiile contabile.

Pentru o mai corectă contabilizare a tranzacţiilor sau a unor evenimente s-a apelat la aceste principii contabile agreate de altfel şi de sistemele contabile reprezentative pe plan mondial.

Alegerea principiilor contabile ca singure criterii de formulare a judecăţilor şi soluţiilor contabile este una din principalele particularităţi ale practicilor contabile anglo-saxone. În ceea ce priveşte ţările Europei Continentale şi mai precis Franţa, aceasta din urmă practică un plan contabil, plan ce asimilează în mod explicit o serie de principii contabile.

Analizând unul din principiile contabile şi anume principiul continuităţii activităţii, vom putea afirma că, potrivit acestui principiu se presupune că unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activităţii.

A priori acestui citat întâlnim definiţia data de IASC (Organismul Internaţional de Normalizare Contabilă), care prevede ca întreprinderea este considerata, în mod normal, ca fiind în activitate, ceea ce înseamnă că ea continuă să funcţioneze într-un viitor previzibil. Se admite că întreprinderea nu are nici intenţia, nici obligaţia să intre în stare de lichidare sau să reducă sensibil dimensiunea activităţilor sale.

Odată cu apariţia societăţilor comerciale, care presupun constituirea unui fond social a cărui exploatare, prin săvârşirea de acte şi/sau fapte de comerţ duc la realizarea unui profit, acest principiu a putut fi interpretat în sensul că întreprinderea nu are neapărat o viaţa nedefinită în timp sau permanentă.

Tot potrivit acestui postulat al continuităţii exploatării, se presupune că întreprinderea va continua să existe o perioadă suficient de lungă pentru ca planurile şi activităţile prevăzute să poată fi realizate şi că angajamentele şi contractele asumate să fie respectate.

Se pleacă de la ipoteza că perioada de existenţă a întreprinderii va fi mai lungă decat viaţa utică a activelor sale, iar în acest sens iată ce afirmă ICCA(Organismul Canadian de Normalizare) cea mai mare parte a situaţiilor financiare sunt întocmite plecând de la ipoteza conform căreia întreprinderea va continua activităţile sale într-un viitor previzibil şi că va fi în măsură să-şi realizeze activele şi să-şi achite datoriile în cursul normal al activităţii sale.

Continuitatea activităţii este o ipoteză care conduce la evaluarea bunurilor în funcţie de utilitatea lor, presupunând că dimensiunea activităţilor întreprinderii se va menţine fără o reducere sensibilă într-un viitor previzibil.

Pentru stabilirea continuităţii activităţii este necesară o analiză financiară potrivit căreia se poate, sau nu, confirma orizontul economic al întreprinderii, în care nu intervin insuficiente majore în activitate.

În cazul în care pe parcursul activităţii intervin insuficiente, se declară starea de non continuitate. O reducere sensibilă a activităţii, nu va permite o evaluare a bunurilor în funcţie de utilitatea lor. Astfel, în situaţia de necontinuitate nu se poate recupera în timp valoarea imobilizărilor corporale, nu se pot include în activ o serie de cheltuieli precum cheltuielile de constituire, de cercetare şi dezvoltare sau cele repartizabile asupra mai multor exerciţii.

Starea de continuitate sau de noncontinuitate este analizată şi declarată de către conducerea întreprinderii şi de organele de control ale activităţii acestuia, în urma închiderii exerciţiului financiar, cu ocazia inventarierii, şi, deci, înaintea întocmirii documentelor de sinteză contabilă.

Atunci când întreprinderea nu poate să continuie exploatarea fie prin intenţia sa, fie prin obligaţie, convenţia contabilă de continuitate trebuie sa fie abandonată: conturile anuale sunt prezentate în valori lichidative. O astfel de prezentare este rară deoarece trebuie să existe certitudinea încetării activităţii.

Starea de necontinuitate a exploatării, deci de lichidare certă, implică evaluarea în valori lichidative, chiar dacă sunt numai estimate sau aproximate, deoarece numai ele pot oferi o imagine fidelă asupra situaţiei financiare, patrimoniului şi rezultatul întreprinderii.

Într-un astfel de caz, activul bilanţului este evaluat în valori de realizare (lichidare), iar în pasiv se vor constata toate datoriile generate de încetarea activităţii.