Impactul standardelor internaționale de contabilitate asupra situațiilor financiare

Dezvoltarea economico-socială este rezultatul a două mari tendinţe aflate într-un proces continuu de intercondiţionare: pe de o parte, reconsiderarea în teorie şi practică, a rolului entităţilor naţionale în sensul afirmării independenţei naţiunilor, iar pe de altă parte, accentuarea procesului de integrare regională sub aspectul economic, cultural, politic, fenomen care conduce la apariţia unor structuri supranaţionale.

Capacitatea sa de a pătrunde în esenţa fenomenelor şi proceselor economice trecute, observarea atentă a evoluţiei prezente, precum şi anticiparea evoluţiei viitoare a acestora, conferă contabilităţii statutul de “judecător drept al trecutului, ghid necesar al prezentului şi consilier indispensabil al viitorului, în activitatea fiecărei întreprinderi.” 1

Nevoia de armonizare şi uniformitate în contabilitate impune normalizarea sa. Efortul de armonizare, dar şi produsul acesteia se concretizează în definirea de concepte, principii şi norme contabile bazate pe o terminologie precisă identică pentru toţi producătorii şi utilizatorii de informaţii contabile; aplicarea lor practică în vederea asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu, relevanţei şi credibilităţii a informaţiilor contabile.

Elaborarea normelor contabile (standarde contabile în contabilitatea anglo-saxonă) reprezintă nucleul normalizării. Norma contabilă reprezintă o regulă sau mai multe reguli constituite ca sistem de referinţă pentru producţia de informaţii contabile şi validarea socială a situaţiilor financiare.

Obiectivul normalizării contabile 2 îl poate constitui situaţiile financiare anuale sau planul contabil.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a înţeles necesitatea alinierii la reglementările contabile din spaţiul comunitar.

Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.94/2001 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS prevede faptul că situaţiile financiare anuale trebuie să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie şi politici contabile şi note explicative.

Microîntreprinderile, întreprinderile mici şi mijlocii intră sub sfera de aplicare a Ordinului nr.306/2002 şi sunt obligate să întocmească situaţii financiare simplificate: bilanţ, cont de profit şi pierdere, politici contabile şi note explicative.

Cele mai mari avantaje de pe urma standardizării le au ţările în care întreprinderile au investitori, auditori, filiale sau societăţi mamă din străinătate. Putem afirma că Standardele Internaţionale de Contabilitate au contribuit la dezvoltarea economiei mondiale şi au favorizat în special ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul multiplelor legături economice.

Scopul Comitetului pentru Standarde este mult mai larg decât acela de a publica şi promova respectivele standarde. IASC şi-a propus să realizeze un progres substanţial în ceea ce priveşte uşurinţa şi siguranţa comparabilităţii situaţiilor financiare din diferite ţări, sau cel puţin publicarea naturii şi semnificaţiei diferenţelor.

România a avut cel puţin două motive importante de a demara acest program de armonizare:

- primul este legat de necesitatea atragerii de investiţii străine;

- al doilea fiind legat de integrarea în Uniunea Europeană.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII PRIVIND DOCUMENTELE DE SINTEZA

1.1. UTILIZATORII SITUAŢIILOR FINANCIARE

Utilizatorii de situaţii financiare include investitorii prezenţi, potenţialii bancheri, angajaţii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul, publicul şi managerul sau administratorul de resurse.

Investitorii, ca furnizori de capital şi riscuri afiliate capitalului, consumă informaţii cu privire la performanţa capitalului investit, coroborat cu riscul aşteptat şi dividendele de repartizat. Ei au nevoie de informaţii pentru a decide dacă trebuie să cumpere, să păstreze sau să vândă “capital”.

Bancherii, ca furnizori de împrumuturi şi garanţii bancare, consumă informaţii referitoare la capacitatea întreprinderii de a rambursa creditele la scadenţă şi de a plăti dobânzile.

Angajaţii, apelează la informaţii care converg către profitabilitatea şi continuitatea activităţii, care le sunt utile în aprecierea capacităţii întreprinderii de a oferii remuneraţii, pensii, participarea la profit, premii.

Furnizorii şi alţi creditori comerciali, consumă informaţii menite să le creeze o imagine asupra indicatorilor de performanţă ai întreprinderii.

Clienţii, ca parteneri de afaceri, au nevoie de informaţii care vizează susţinerea ciclului de fabricaţie, asigurarea continuităţii activităţii întreprinderii, în special asupra derulării contractelor de lungă durată.

Guvernul şi instituţiile sale, consumă informaţii privind politicile de alocare centralizată a resurselor bugetare, fiscalitatea şi construirea informaţiilor macroeconomice.

Publicul, este interesat să cunoască întreprinderea fiind un potenţial investitor, angajat, furnizor, sau cumpărător.

Managerul, are nevoie de informaţii pentru a se deconta cu utilizatorii externi privind modalitatea concretă de gestiune a resurselor încredinţate.

1.2. PRINCIPII PRIVIND ÎNTOCMIREA SITUAŢIILOR FINANCIARE

Principiile contabile reprezintă “elemente conceptuale care ghidează normalizatorii în elaborarea de norme contabile”.1

OMFP 94/2001 preia pe lângă principiile “clasice” trei principii “noi” inspirate din Standardele internaţionale de contabilitate:

Principiul continuităţii activităţii, întreprinderea îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuităţii activităţii. Aplicarea acestui principiu obligă managementul întreprinderii să evalueze toate informaţiile disponibile pentru perioada imediat următoare (cel puţin 12 luni), fără a trebui să se refere exclusiv la aceasta.

Principiul permanenţei metodelor, are în vedere aplicarea aceloraşi reguli şi norme de evaluare, înregistrare şi prezentare, în vederea comparabilităţii informaţiilor. Situaţiile financiare trebuie întocmite şi prezentate pe baza aceloraşi metode şi tehnici, folosite an de an, cu excepţia unor situaţii particulare care trebuie bine fundamentate (schimbare semnificativă în natura activităţii, mod de prezentare diferit cerut de IAS, etc.)

Principiul prudenţei, presupune recunoaşterea numai a profiturilor realizate şi înregistrarea obligaţiilor şi pierderilor previzibile, chiar dacă apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului.

Principiul independenţei exerciţiului, presupune că recunoaşterea cheltuielilor şi veniturilor perioadei se va face pe baza contabilităţii de angajamente. Consecinţa directă a acestui principiu este conectarea cheltuielilor la veniturile perioadei respective.

Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent.

Principiul necompensării, presupune că valorile elementelor de activ nu pot fi compensate cu valorile elementelor de pasiv, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor admise de standarde.1

Alături de aceste principii mai apar trei principii “noi” inspirate din Standardele Internaţionale de Contabilitate şi din Directivele europene:

Principiul economicului asupra juridicului. Informaţiile din situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică, nu numai forma juridică.2

Principiul importanţei relative. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. O informaţie este semnificativă, dacă omiterea sa din situaţiile financiare ar influenţa deciziile utilizatorilor.3

Principiul evaluări separate a elementelor de activ şi pasiv. Valoarea fiecărui element individual din bilanţ, de activ şi pasiv, va fi determinată separat.4

1.3. BILANŢUL CONTABIL - OBIECTIV FUNDAMENTAL AL CONTABILITĂŢII FINANCIARE

Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţia despre poziţia financiară a întreprinderii, rezultatele si modificările poziţiei financiare ale întreprinderii. Toate aceste informaţii satisfac necesităţile comune ale majorităţi utilizatorilor.

Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite de bilanţ, cele privind rezultatul prin contul de profit şi pierdere, iar informaţiile privind modificările poziţiei financiare prin intermediul unor situaţii distincte.

Poziţia financiară a întreprinderii este definită de resursele economice pe care le controlează, de structura financiară a activelor, datoriilor si capitalului propriu, de lichiditatea si solvabilitatea valorilor economice şi de capacitatea sa de a se adapta la schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este de forma:

CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIV - DATORII (PASIV)

O întreprindere are o poziţie financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că întreprinderea are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi atât pe parcursul desfăşurării activităţii cât şi la lichidarea sa.